ÎNDREPTAREA MISTIFICĂRII – La 105 ani de la înființare, adevărul despre valoroasa Pinacotecă din Tîrgu Mureș

ISTORIA CULTURII. La 105 ani de la înființare, documentând istoria pinacotecii orașului Tîrgu Mureș am sesizat, deloc surprins, o tentativă de mistificare – perseverând în neadevăruri, minciunile tind să capete, în timp, valoare de adevăr absolut. În principal, mistificarea începe (și-n acest caz, din nefericire nu e unicul!) de la… debut. În speță, este creditat cu înființarea strălucitei colecții de artă plastică merituosul, fără îndoială!, fost primar al urbei de la începutul secolului XX, Bernády György. Tot el e creditat cu ideea edificării Palatului Culturii. Adevărul e însă altul. A executat, disciplinat și oprimând financiar locuitorii urbei de pe Mureș, un ordin de la Budapesta.

Cine a inițiat-o

Mă simt jenat, din postură de oaspete-permanent al acestei frumoase urbe, dar obligat prin prisma meseriei să fac corectura necesară, argumentată istoric și aproape total ignorată, mistificată, chiar și de oficialii orașului Tîrgu Mureș: colecția de artă găzduită de frumosul Palat al Culturii a fost începută nu din dorința edilului Bernády, ci dintr-o decizie politică luată în 1907 de Dieta Ungariei (un fel de Adunarea Națională din Budapesta, conglomerat ce cuprindea Camera Magnaților și Camera Reprezentanților – unde, e drept, Bernády a activat ca deputat, însă doar până în 1901, deci n-are nicio treabă cu decizia din 1907).

Acea decizie a fost generată de… servilism, practicat și astăzi în sistemele politico-administrative. Practic, a fost ocazionată de împlinirea a patru decenii de la încoronarea împăratului Franz Joseph I al Austriei ca rege apostolic al Ungariei și de reflexul aproape pavlovian al oamenilor politici de a-și arăta slugărnicia față de șeful suprem. Printre deciziile luate în 1907 de Dietă a fost și construirea unor așezăminte culturale în cele mai importante orașe transilvane, ținând cont că împăratul, cu doar o săptămână înaintea încoronării din Biserica Mátyás din Buda, la 27 mai 1867, a aprobat încorporarea Transilvaniei în Ungaria.

Motivația înființării și finanțarea

Am consemnat cine a luat decizia, dar cine a fost cu ideea? – știut fiind că și atunci, ca și acum, gloata (chiar și cea politico-administrativă) e doar o mașinărie de vot a unor proiecte, de cele mai multe ori, gândite de alții. Ei bine, ideea face parte din planurile Ungariei de inoculare a identității maghiare în rândul cetăţenilor săi de alte etnii, compendiu realizat de Ministerul de Interne al Transleithaniei, și i-a aparținut unuia dintre „locotenenții” lui Sándor Wekerle (prim-ministru al Transleithaniei), contele Apponyi Albert György Gyula Mária – ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (echivalent al Învățământului sau Educației de astăzi) din Ungaria – și a fost motivată prin asimilarea prin cultură a claselor sociale medii și înalte din Transilvania (strategia nu era nouă, fiind practicată încă din antichitate). În fine, tot inițiatorul, Apponyi, a fost și însărcinat cu urmărirea executării acestui proiect de asimilare a transilvănenilor.

Printre primele astfel de edificii finalizate a fost Palatul Cultural din Tîrgu Mureş (în 1913). Să susții și astăzi că „primarul oraşului, dr. Bernády György (1864-1938), o personalitate erudită şi ambiţioasă (n.mea, chiar ignorând nevoile semenilor săi!) care a susţinut permanent construirea clădirii, a convins Consiliul Oraşului să aprobe acest proiect (n.mea, respectiv finanțarea edificării Palatului Culturii)” e similar cu a spune că un edil e merituos pentru că se supune legii, în contextul în care asta nu opțional, ci obligatoriu. Edificarea Palatului Culturii (și) din Tîrgu Mureș a fost ordonată de Dieta din Budapesta și realizată din banii împrumutați de la bănci de autoritatea publică a urbei.

Ăsta-i meritul lui Bernády: că a împrumutat de la bănci 2,5 milioane de coroane aur (o sumă imensă la vremea aceea), banii necesari respectării ordinului de la Budapesta, și că a plătit împrumutul mărind (timp de 15 ani!, atât a durat plata datoriei bancare și a dobânzilor) cu 200% impozitele locale, împovărând mureșenii până la limita suportabilității. Dacă sunt unii care cred că strategia asta e meritorie, îmi înclin cunoștințele despre strategii economice în fața lor.

Cine a „alimentat-o”

Revenind însă la pinacoteca orașului, aceasta a început cu 68 de „tablouri de valoare” (conform presei locale a vremii) trimise din Ungaria, prin ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, condus de pe atunci de Béla Jankovich de Vadas et Jeszenicze (până s-a finalizat edificarea Palatului, Ungaria a schimbat trei miniștri ai Cultelor și Instrucțiunii Publice), care nici măcar nu era liberal pentru a-l putea credita (din nou, pe principiul „pilelor” politice) pe Bernády cu meritoriul titlu de inițiator.

Mai mult, în 1913, deși Primăria a cumpărat în perioada deschiderii Pinacotecii orașului 25 de lucrări de artă plastică din bugetul public (pentru încurajarea mișcării artistice locale), a donat galeriei de artă doar 10 dintre acestea. Cu cele 78 de tablouri, însă, a început o frumoasă poveste, care, după 105 ani, a ajuns la peste 3.000 de lucrări, multe dintre ele însemnate opere de artă (achiziționate din bugetul public, dar o însemnată parte provenind din donații – unele, cele din timpul regimului comunist, forțate!, iar altele, donate de Ungaria, retrase în timpul celui de-al Doilea Război Mondial), rămase-n adăpostul stabilit inițial ca fiind unul provizoriu, Palatul Culturii.

Cel de-al treilea custode al Pinacotecii (după Demeter Robert și Hajos Károly), pictorul Aurel Ciupe, fost profesor al Şcolii Orăşenești Libere de Pictură (precursoarea Școlii Medii de Arte Plastice și apoi a Liceului de Artă din localitate), scria în 1935 despre achizițiile făcute în perioada interbelică, când Pinacoteca avea șase săli de la etajul al III-lea al Palatului Culturii și putea fi vizitată doar patru ore pe zi, între orele 10 și 12 și între 15 și 17, având atunci peste 100 de lucrări de artă, ultimele 27 fiind cumpărate din finanțarea urbei.

Atunci s-a cumpărat „un superb tablou de marele nostru Grigorescu”, reprezentând un car cu boi, bustul monumental realizat de Cornel Mendrea (cel care îl reprezintă pe Delavrancea) și sculpturi de Paciurea, Oscar Hann, Bunescu, Ladea etc. – aflu, aproape siderat, că se spune că aceste lucrări au fost donate de către respectivii artiști, deși e imposibil să nu existe date în arhiva hotărârilor luate de Comisiunea Interimară, cum se numea la acea vreme autoritatea urbei, cu alocările financiare din bugetul public în acest sens, fapt recunoscut de Ciupea în presa vremii.

Cine a salvat-o

Ciupea vorbea atunci, în ’35, despre strategia autorităților de a echilibra balanța între artiștii maghiari și cei români prezenți cu lucrări în Pinacoteca din Tîrgu Mureș – „o datorință scumpă de a noastră de a-i cunoaște și de a-i face cunoscuți”. Poate că toți custozii Pinacotecii au merite deosebite, însă unul de etnie maghiară, pictorul Bordy András, merită pomenit în mod special, pentru curajul nebunesc de a se opune ordinului de a transporta în afara județului, pe perioada războiului, colecția de lucrări de artă a mureșenilor – cum s-a întâmplat cu tezaurul României, s-ar fi întâmplat și cu Pinacoteca orașului.

Și uite, datorită unor oameni uitați sau prea puțin pomeniți – unii custozi, alții în funcții administrative -, astăzi mureșenii se pot mândri cu o colecție care cuprinde mari nume ale artei plastice – nu maghiare, nu românești, pentru că arta nu are naționalitate!, și de aceea o să execut, la final, un amalgam voluntar în care primează doar valoarea artistică: Munkácsy Mihály, Nicolae Grigorescu, Paál László, Ştefan Luchian, Ferenczy Károly, Theodor Aman, Réti István, Ion Andreescu, Ziffer Sándor, Gheorghe Petraşcu,  Thorma János, Nicolae Tonitza, Wágner Sandor, Camil Ressu ș.a.m.d…

Cătălin VISCHI