JURNAL DE CĂLĂTORIE: Portugalia – Aproape 5.000 de kilometri în căutarea Marii Stânci Găurite din Prainha (1)

PORTUGALIA. Care Prainha? Lămurire de-nceput: între plaja neagră din apropierea dunelor din São Lourençoa, de pe singuratica Madeira, și cea înălbită de soarele puternic al Alvorului și de înspumatul și maiestuosul Atlantic, cea de-a doua, situată de-a lungul spectaculoasei și deja celebrei plaje Três Irmãos, este subiectul acestui jurnal de călătorie.

Deși una dintre cele mai sărace țări dintre cele dezvoltate ale UE, turistic, Portugalia poate părea o destinație scumpă în sezonul estival, însă devine suportabilă și pentru noi, cu amendamentul unei alegeri istețe a perioadei de vizitare. Noi am optat pentru sfârșitul lunii septembrie – început de octombrie (nicio grijă, pe malul Atlanticului, în partea sudică a Portugaliei, poți face plajă nestingherit și baie-n ocean, chiar în condiții de caniculă – am avut de suportat temperaturi medii de 30 de grade Celsius, cu vârfuri termice de 33 de grade).

Decizia acestei călătorii cu valențe inițiatice 🙂 a fost generată de o poză. Bine, nu orice poză, ci cea pe care o vedeți tronând sub titlu: Marea Stâncă Găurită din Prainha. Vroiam să găsim, să vedem, să pipăim, să “amușinăm” această imagine spectaculoasă, mai magnetizantă decât păcatul și pentru asta ne-am înhămat (cu prietenul Raoul și cu multă determinare) în lungul drum din nordul României până în sudul Portugaliei. Am parcurs 4.630 de kilometri pe ruta Baia Mare – Cluj Napoca – București – Lisabona – Faro – Algarve și destinația finală Alvor, pe coasta sudică a Portugaliei, țărm al bătrânului Atlantic, locul în care și-a găsit sfârșitul Regele João II, în 1495.

Jurnalul de călătorie vorbește despre locuri, istorie, gastronomie (aceste episoade le-am mutat în rubrica de specialitate, pe care o găsiți alăturat acesteia), despre fado ascultat tremurat, pasional și trăit lângă paharul de Porto, despre străduțele pietruite de marinarii lui Magellan și despre satele pescărești din estuarul râului Alvor, încercând să descrie cât mai fidel mireasma de portocali și lămâi a micuțelor orașe, veselia lusitanilor, verva metropolei Lisabona și câte-o mai putea să scrie…

Către Marea Stâncă

Ziua 1. Ora 23.00. După 10 ore pe drumurile desăvârșite ale patriei noastre multilateral dezvoltate, prima joncțiune cu Raoul. București, Parcul Moghioroș – arată bine, cel puțin noaptea, nu-i așa? :). După câteva ore ne despărțim din nou, urmând să ne reîntâlnim în jurul orei 16 (ora Portugaliei, 18 în țară), pe aeroportul din Faro, cel mai sudic oraș din Portugalia Continentală, port la Oceanul Atlantic. Până atunci, însă, avem de alergat către Otopeni, zburat (el către Bruxelles, eu către Lisabona).

Din aer, Raoul scrie (alambicat, fără diacritice și amuzant – stilul lui): „Suntem deja. Separati. Doar ca ni se intampla asta cu un rost. De data asta, nush ce gaura din Algarve. Sau poate mai mult. Habar nu am cum reusim sa nu fim tare complicati in asta, decat in aparenta. Cert e ca reusim. Nu in toate, sa ne intelegem. 8.00 ora Belgiei. Nu e Bruxelles. De fapt e Charleroi. Unul din noi e la pamant, celalalt in aer. Pana si asta suna cumva, nu? Las cronicarului binestiut arta mestesugita a impletirii firelor de istorie in jurnal. Eu cu pulsul momentului.

Aeroportul – un fel de cutie de chibrite din care fetita scoate cand si cand un avion low cost si se joaca nitel prin aer cu el. Caut o trufa belgiana, o ciocolata, ceva. Nimic. Crasma Paul, la fel ca cel din mall-urile noastre. Intru repede pe google map. Dau de ceva senzational. Arboretum Monceau sur Sambre. Fac repede calcule. M-as incadra la mustata sa bifez asta. Las cafeaua abia comandata si fug la ghiseul de informatii. Explic ce vreau. O doamna blonda pe la 50 de ani imi zambeste cu aer princiar si ma roaga cu un calm desavarsit sa nu fac asta. Risc sa pierd avionul, zice.

Nu ma convinge. Doamna tresare. Vede ca ma pregatesc sa o comit. Striga un nume. Apare alta blonda. Undeva la 26 de ani. Asculta. Se uita drept la mine. Zambeste senin si spune: imposibil.

Sunt in aeroport. Continui cafeaua. Ah da, sunt la pamant. Nu vad Chateau Monceau sur Sambre. De data asta. Dar peste opt ore ma intersectez cu un camarad. Si jurnalul continua”.

… da continuă. Așa: Zborul 0B-157 (zero-be, nu O.B., să nu confuzionez populația!). După vreo 4 ore și 40 de minute, turboreactorul Boeing 737-400 a aterizat în Lisabona (sau Lisboa), orașul-port creat de fenicieni și botezat inițial Alis Ubbo (“Golf încântător”). Un steward îmi spune că aeroportul are denumirea Lisbon Portela Airport și, cu un flux anual de 15 milioane de pasageri!, e cea mai mare poartă aeriană a Republicii Portugheze (denumirea corectă a Portugaliei) și chiar luna viitoare aniversează 75 de ani de la deschidere. Sărbătoare mare! “Și o să serviți pasagerii cu Porto?”, întreb. Râde, “I don’t know, maybe”.

Nicio surpriză, aici e un soi de remake al Migdal Bavel (Turnul Babilonului). E prima escală din lungul drum către Marea Stâncă Găurită din Prainha. Petrec aproape 100 de minute-n capitala Portugaliei și apoi mă îmbarc într-un Airbus A319 al TAPPortugal. Acesta o să fie un zbor scurt, preț de-un Porto povestit ardelenește, și are la capătul său cea de-a doua joncțiune cu Raoul în Faro, pe aeroportul aruncat undeva-n sudul țării iberice.

Chiar, pe unde-i Raoul? Clar, în Bruxelles – îl urăsc, cel mai probabil mănâncă tartă cu cireșe amare! Însă, în lipsa lui, am aflat de ce eram privit de steward ca o ciudățenie: mă simt ca un eschimos (sunt +22 de grade Celsius, cu 9 mai multe decât indica termometrul când am plecat din Baia Mare, și ne-ndreptăm spre +28).

Cam asta-i povestea de acum, mă disipez la o ceașcă din celebrul espresso portughez – e un amestec special, practic, cafeaua este supusă unui proces de măcinare mai lent decât al rețetei italiene, iar timpul de extracție este mai mare, la fel ca și volumul ceștii. M-am decis, o să beau un Bica Abatanado (fără spumă) și o să mă gândesc la tine și la espressorul din bucătăria ta și la ochii tăi cu iriși rari, mijiți dimineața-la prânz, și la păr ciufulit de prea mult somn. În plus, viciul: mi-e dor de o țigară ca de mama :)! Apoi, drumul spre Faro, de unde o să tastez un nou episod al jurnalului ăsta de călătorie. Magellan… și ție ți-a fost la fel de lung drumul spre Tierra del Fuego?

Cătălin VISCHI