Povestea zilei – Vulturaşul care nu putea zbura prea sus de Valentina Neacșu

POVESTE. Ştiţi deja cum începe! A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici n-aş avea ce povesti.

A fost odată un vulturaş ca toţi ceilalţi: nici prea mare, nici prea mic, nici prea cutezător, dar nici laş nu am putea spune că era. Prietenos, cuminte şi zburător precum toți ceilalți.

Dar o problemă avea şi el, ca fiecare dintre noi, de altfel. Încă de când a învăţat să-şi folosească aripile, nu se putea înălţa atât cât îşi dorea. Prietenii se ascundeau uneori deasupra norilor, fraţii îi povesteau de întreceri cu avioanele, care, zică-se, erau un fel de vulturi din metal uriaşi, transportatori de oameni şi lucruri. El abia dacă reuşea să se înalţe deasupra unui brad mai înalt!

Ai lui nu păreau îngrijoraţi, ştiind că fiecare copil se dezvoltă şi învață în ritmul lui. Însă în lumea animalelor este ca şi în cea a noastră: mereu se găseşte câte unul să-ţi spună că nu eşti suficient de bun şi să râdă de tine. În plus începuseră toţi din jur cu sfaturile: ba că aripile nu-i stau suficient de drepte. Că nu se ajută destul cu coada. Că poziţia capului în zbor nu este corespunzătoare. Deja vulturaşului nostru începuse a-i fi groază să mai iasă în lume.

Şi nici aşa nu era bine. Familia şi prietenii îl căutau mereu încercând să-l scoată de pe unde se pitea. Nu trebuie să fugi de ceea ce nu-ţi iese, ci să încerci până când reuşeşti, credeau ei. Numai că toată agitaţia din jur îl determina pe înaripatul nostru să fie mai temător şi retras.

Într-o zi părea că şi-a găsit o ascunzătoare pe cinste: o vizuină dezafectată căreia abia dacă i se zărea intrarea. Spera să-şi petreacă acolo, singur, măcar o oră și să poată relua în minte zborul unei vulturoaice pe care-l vazuse zilele trecute. Îi plăcuse mult! Părea atât de calmă şi relaxată acolo, în aer, încât îi dădea şi lui pofta de a încerca.

Dar cum stătea el cu ochii închişi, visându-se plutind în înaltul cerului, a auzit un buf, un trosc şi un pleosc, urmate de un piuit prelungit ca o văitătură. Nu-i prea venea să iasă din ascunziş, dar nici nu putea să stea acolo când cineva părea a suferi prin preajmă. Şi mare i-a fost mirarea văzând că tocmai vulturoaica îi căzuse din cer.

A întrebat-o dacă are nevoie de ajutor, i-a oferit din apa și gustarea lui (prima rouă a dimineții și pastramă de şopârlă, preferatele sale), apoi a întrebat-o cum a reuşit să se prăbuşească tocmai ea, care zbura dumnezeieşte.

Vulturoaica, încă tulburată de cădere, i-a povestit că se descurcă minunat odată ce se ridică peste pădure, dar are o frică teribilă de a zbura printre copaci. Și că deseori se agață de crengi și cade, lucru pe care nu l-ar recunoaște niciodată în public! Era îngrozită ca cineva să-i afle secretul, solicitând astfel maximă discreție.

Iată că o problemă avea și ea, ca fiecare dintre noi, de altfel. Dar spre deosebire de vulturaș, chiar încerca până îi ieșea și, în ciuda loviturilor, se bucura de zborul din înaltul cerului.

A urmat ceea ce era firesc să se întâmple: și-au arătat unul celuilalt cum să facă atunci când nu le iese. Puiul a învățat-o secretul drifturilor printre copaci, iar vulturoaica i-a explicat că trebuie să privească în jos abia atunci când ajunge la nori. Au zburat împreună, și-au dat sfaturi, s-au împrietenit.

Și am auzit un zvon cum că și-ar deschide în viitor împreună o școală de zbor pentru cei care au nevoie de ajutor.

Iar eu am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ultimele articole

Articole Similare