Sculptorul – Partea 6 –
LOVE. Seara se lăsa încet peste insulă. Sculptorul stătea și contempla statuia. O privea în tăcere, ca într-un ritual tainic, cu o privire care ar fi îmbrățișat-o dacă ar fi putut.
Când întunericul a cuprins totul, a intrat în casă. S-a așezat pe pat, dar somnul nu îi venea deloc. Ar fi ieșit din nou afară, dar noaptea era adâncă, iar întunericul, prea dens. Știa că nu ar vedea nimic.
A închis ochii. Și deodată… apăru EA.
— M-am întors, da! Știu că te bucuri. Dar uiți ceva… Eu sunt din piatră! Nu am cum să te iubesc așa cum ai vrea. Asta ar însemna ca eu să devin om… sau tu, piatră. De ce nu înțelegi?
— Nu îmi pasă! — strigă el. Nu îmi pasă! Eu te iubesc oricum! Și asta nu îmi poți lua!
Se trezi brusc. Inima îi bătea tare. Ieși pe terasă și aprinse o țigară. Luna tocmai ieșise de după nori. Statuia era la locul ei, încremenită, parcă sfidătoare.
„Nu am cum să te iubesc așa cum ai vrea.”
„Asta ar însemna ca eu să devin om sau tu piatră.”
— Am să devin eu piatră dacă e necesar… — șopti el, aproape rușinat că o spune cu voce tare. Oricum… ce am de pierdut?
Deodată, ca și cum cerul l-ar fi auzit, o furtună violentă se dezlănțui. Ploaia bătea cu furie în acoperiș, iar valurile se izbeau de stânci cu o forță înspăimântătoare.
Privi spre atelier și înlemni: lăsase lumina aprinsă, ușa deschisă și două geamuri întredeschise.
Intră în casă, își luă pelerina de ploaie și alergă să le închidă. Dacă apa intra acolo, ar fi fost un dezastru. Ajuns în atelier, închise totul și zăbovi o clipă, uitându-se în jur, parcă simțind o prezență. Stinse lumina, închise ușa și ieși din nou în ploaie.
Furtuna se potolise. Acum ploua liniștit. Se îndrepta înapoi spre casă când un strigăt i-a tăiat calea:
— Ajutor! Ajutor!
Se opri. Văzu o lumină care se mișca stânga-dreapta, undeva dinspre mare. O luă la fugă spre debarcader. Desfăcu barca și se îndreptă rapid spre lumină.
În lumina lunii, acum ieșită din nori, văzu un vas mic de pescuit cu vele. Vela principală era ruptă, iar barca era agățată periculos de una dintre stâncile de lângă mal.
— Hei! Unde sunteți? Vin înspre voi! Haideți pe punte cu atenție!
Pe punte apăru o fată, udă toată, tremurând și vizibil speriată.
— Vă rog… Ajutați-mă. M-a prins furtuna… Nu știu unde sunt. S-a rupt vela și n-am mai putut controla barca…
— Coborâți încet în barcă, o îndemnă el.
Fata coborî cu grijă, iar sculptorul o luă ușor spre mal. Furtuna se oprise de tot. Nici urmă de vânt sau ploaie. Ajuns la ponton, o ajută să coboare. Dar după câțiva pași pe uscat, fata, epuizată, leșină.
Sculptorul o luă în brațe și o duse în casă. O așeză cu grijă pe pat, îi scoase haina udă și o acoperi cu o pătură groasă. Mai puse două lemne pe foc în șemineu și apoi, istovit, se prăbuși pe canapeaua din living și adormi.
Dimineață, când se trezi, fata stătea pe un fotoliu, privindu-l.
— Scuze… Sper că nu te-am trezit, spuse ea cu o voce cristalină. M-am trezit și nu știam ce să fac…
— Nu, nu… — zâmbi el. Am adormit după ce te-am așezat în pat. Nici nu mi-am dat seama când…
Fata râse. Un râs atât de fermecător, încât sculptorul tresări.
— Mulțumesc pentru azi-noapte. Credeam că am încurcat-o. Eram la capătul puterilor. Dar am văzut lumina… și am zis că mai am o speranță. Bem o cafea?
— Fac imediat! — spuse sculptorul, ridicându-se.
— Mi-am permis să fac eu una, zise ea zâmbind. Am găsit cafeaua în bucătărie. Sper că nu te superi…
— Nu, nu, nicidecum, spuse el, zâmbind ușor confuz.
— E frumos afară. Nu vrei să o bem pe terasă?
Sculptorul tresări. Oare EA… s-ar supăra? Dar apoi își aminti vorbele care îl răniseră atât de tare:
„Eu sunt din piatră! Nu am cum să te iubesc așa cum ai vrea. Asta ar însemna ca eu să devin om sau tu piatră. De ce nu înțelegi?”
Au ieșit amândoi pe terasă. Soarele era deja sus pe cer. Atmosfera era calmă, relaxantă, ca după o furtună care spălase toate păcatele.
Beau cafeaua în tăcere.
El o privea cu coada ochiului. Părul… tenul nespus de alb..ochii… vocea… zâmbetul…felul în care pășea
Toate erau ale EI.
Oare… să fie? Ah, nu… sunt nebun!
Scutură ușor capul, ca după un vis ciudat, și continuă să-și bea cafeaua în liniște.
– VA URMA –
