Sculptorul – partea 8 –
LOVE. Sculptorul continua să o privească în tăcere. Povestea ei îl tulburase puțin. Din vale se auzi vocea lui George.
— Hei, sculptore, am venit!
— Cobor acum, spuse el.
Se ridică și îi zise fetei:
— Scuze, trebuie să descarc marfa pentru lucrări.
— Te rog, spuse ea liniștită.
Coborî pe mal și începură să descarce. Când au terminat, se întoarseră pe terasă.
— George, fă cunoștință cu Cristina. Marea mi-a adus-o aseară, spuse zâmbind.
— Da, știu că are gusturi marea, zise George, râzând.
Fata râse și ea, cu râsul ei cristalin.
— Da, m-a adus cam forțat, să zic așa… dar m-a adus.
— Am văzut vasul de pescuit eșuat și mă gândeam dacă a scăpat cineva din naufragiu. Cum ai reușit să-l „proptești” așa în stânci? întrebă George.
— Nu m-am străduit prea tare, răspunse fata pe același ton glumeț. Furtuna de aseară m-a derutat total… noroc cu prietenul tău, care m-a salvat.
— Se pare că ai nevoie de ajutor, spuse George. Hai că mă înțeleg eu cu sculptorul și rezolvăm cumva.
— Nu știu cum să îți mulțumesc, spuse ea. Chiar asta voiam să te rog.
Fata intră în casă să facă două cafele. Cei doi rămăseseră afară.
— Îl trimit pe Victor după vas diseară. Vă înțelegeți voi la preț, zise George.
— Mulțumesc mult, răspunse sculptorul. Spune-i fetei că îmi pare rău, dar nu am timp să mai stau la cafea. Trebuie să duc o comandă urgentă.
— Stai liniștit, vorbesc eu cu Victor cum ajung în port răspunse George
George plecă, iar Cristina ieși cu cafelele.
— A plecat… și nu am apucat să vorbesc cu el…
— Stai liniștită, am vorbit eu. Diseară vine cineva să ducă vasul la reparat.
— Atunci poate vorbim să îmi găsească și o cazare. Nu vreau să te mai deranjez.
— Dacă dorești, poți sta la mine. Casa e mare și am destul loc. Am o cameră cu baia ei, deci ai tot confortul.
— Mulțumesc mult. Dacă nu te deranjează, aș fi bucuroasă. Nu aș vrea să stau într-un loc cu o persoană pe care nu o cunosc. Pe tine… deja, să spun așa, te cunosc. Sau cel puțin așa îmi pare, zâmbi ea.
Sculptorul zâmbi și merse să îi pregătească camera. Ea se apucă de gătit. Un miros îmbietor cuprinse toată încăperea. Sculptorul termină de aranjat camera și ieși, privindu-o din ușa bucătăriei. Gătea și cânta cu un glas minunat. Părul prins în coadă îi dădea un aer de copil. „Cât poate fi de frumoasă…”, se gândi el.
Ieși afară pe terasă, așteptând să vină Victor. Către amiază, acesta apăru. Urcă pe terasă și îi spuse sculptorului că l-a trimis George după micuțul vas. Vorbiră câteva minute, apoi Victor legă vasul de barca lui și plecă încet spre port.
— Gata, spuse sculptorul. Am rezolvat și asta. Acum putem mânca și ne putem odihni. Noaptea trecută nu a fost cea mai ușoară.
Zilele treceau, nopțile la fel. Viața mergea frumos înainte. El sculpta în atelierul lui, ea se îngrijea de casă și gospodărie.
După cinci zile, într-o seară, sculptorul realiză că nu o mai visase pe EA. Niciun semn… Oare se supărase? Dar fusese alegerea ei… Se culcă, puțin gânditor.
Spre dimineață, auzi în vis: „Ieși acum și o să afli răspunsul la ce te frământă!”
Se sculă precipitat și ieși pe terasă. Cristina era în fața statuii și o privea fix. Când îl auzi, se întoarse și se îndreptă spre el, zâmbind. Soarele răsărea din spatele ei și părea că statuia coborâse de pe soclu și venea spre el… Pășea ușor, plutind parcă. Imaginea ei se contopea cu a statuii și părea tot mai mult că tocmai ieșise din ea.
Sculptorul privea fermecat și spuse încet:
— Deci… TU EȘTI!
Rămase nemișcat, de parcă nu voia să destrame vraja.
— Deci tu ești… repetă el.
Vocea cristalină a Cristinei îl trezi din reverie:
— Da, eu sunt. Cine ai vrea să fie? Sau… mai ții pe cineva ascuns pe insulă? spuse ea, râzând.
Sculptorul zâmbi la rândul lui.
— Hai să bem cafeaua și să mâncăm de dimineață. Azi am mult de lucru. Trebuie să termin niște lucrări.
VA URMA
