Sculptorul – partea 11 –

LOVE. Sări pe țărm înainte ca Sculptorul să apuce să întindă mâna spre ea. Pașii ei atingeau pământul ca o promisiune, iar în urma ei venea el, purtând în mâini coșul de flori. Cristina se întoarse o clipă, îi smulse coșul și fugi spre casă. În câteva clipe, florile își găseau locul peste tot: în camere, pe terasă, pe masa lor de seară. Printre petalele ce împodobeau deja terasa, acum răsărea o lumină nouă — un parfum al fericirii împărtășite.

Sculptorul urcă treptele și o cuprinse în brațe.
— Te iubesc, frumoasa mea…
— Și eu, dragul meu. Hai… hai să dansăm!

Fugi în casă și porni radioul. Din difuzor, o melodie se răspândea peste liniștea nopții, ca un fir invizibil care îi lega.
— Haide să dansăm! repetă ea, cu ochii strălucind.

El o luă de mână și amândoi se mișcară în același ritm. Apoi, un blues cu acorduri calde și domoale se revărsă peste ei. El o strânse la piept, iar dansul lor deveni o mărturisire mută. Când melodia se sfârși, îi dărui un sărut adânc, aproape tremurat.

— Am o surpriză pentru tine, zise ea, dispărând din nou în casă.

Se întoarse cu un tort mare, în formă de inimă, așezându-l cu grijă pe masă.
— Când ai făcut asta? întrebă el, uluit.
— Dimineață, când tu erai în atelier. M-am rugat să nu mă vezi. Am vrut să fie darul meu pentru această seară… și poate… un curaj pentru tine să-mi spui odată că mă iubești. Dar mi-ai luat-o înainte.

El intră, aduse o sticlă de vin roșu, cu reflexe de rubin.
— Am primit-o la 20 de ani. E un vin rar, din Portugalia…
— Vin de Porto,îl întrerupse ea zâmbind ea. Știu. Era vinul pe care tata îl deschidea la zile mari. Îl bea cu mama, iar eu îi priveam cum se iubesc.Stăteau și povesteau până tărziu în noapte apoi mama îl lua pe tata și mergeau în camera lor. Mă lași să-l desfac eu?

— Te rog… dar să nu te aștepți să tai eu tortul. Eu tai doar piatră.
— Atunci îl tai eu, prostuțule…

Lumina lumânărilor se juca pe chipul ei. El o privea ca pe o minune. În acea lumină, era parcă identică statuii — numai că respira, zâmbea, iubea. Și, în mintea lui, vocea de altădată îi răsuna: „Nu am cum să te iubesc așa cum ai vrea. Asta ar însemna ca eu să devin om… sau tu, piatră.”

Oare renunțase ea…? Își jertfise nemurirea pentru iubire?

Cristina se ridică încet, îl luă de mână.
— Haide…

Pașii lor se pierdură în casă. Se sărutară cu patimă. Noaptea le aparținea. Până și luna se ascunse după un nor, ca să nu le tulbure taina.

Dimineața, el se trezi și o privi. Goală, întinsă în lumina blândă, părea o sculptură desăvârșită — creația unui zeu.
— E EA… șopti el. E EA.

Privirea îi căzu asupra statui din curte.
— Cum să-ți mulțumesc? Oare nu am fost prea egoist? Sau e darul tău pentru mine?

O idee îl lovi ca un trăsnet.
— Am s-o fac…oricât de mare ar fi efortul am să o fac!

Fugi în atelier, apucă o foaie și începu să schițeze un model.

— Sculptore, am venit! se auzi vocea lui George. Sunt cu Victor, ți-a adus barca.
— Așteptați-mă, vin să vă ajut și bem o cafea ca de obicei.
— Sigur nu deranjăm? întrebă Victor.
— Nu, nu. Oricum Cristina sigur s-a trezit și pregătește micul dejun.

Se așezară la masă. Sculptorul intră în casă. Puse cafeaua la făcut. Cristina, în capot de mătase, îl salută cu un zâmbet.
— Bună dimineața, iubitule.
— Bună dimineața, iubirea mea.
– Am chemat băieții la o cafea, sper că nu te superi.
— Cum să mă supăr? Știu obiceiul vostru. Oricum am treabă prin casă.

Sculptorul ieși cu cafelele și apa.
— Un păhărel mic de coniac nu ai? Așa ca plată că nu a trebuit să descarci azi, glumi George.
— Apropo de plată, Victor, e gata sculptura ta. Dacă vrei, o poți lua.
— Perfect! Mâine am 10 ani de căsnicie. Soția o să fie în extaz.

Sculptorul se întoarse către George:
— Am o rugăminte mare… ai putea să-mi aduci o bucată de piatră din același loc de unde ai adus-o pe cea a statuii? Exact de acolo.
— Nu e imposibil, dar rocile de acolo sunt greu de desprins și pline de imperfecțiuni. Tocmai de asta se folosesc mai mult la pavaje. Dar au ceva aparte… Ți-o aduc.

— V-am auzit, spuse Cristina, ieșind cu o tavă pe care erau o sticlă de coniac și trei pahare.
— Vezi, măi Victor? Ce norocoși sunt unii, și frumoasă și aude ce trebuie spuse George. Au pufnit cu toți în râs.

Ciocniră un pahar, iar George și Victor plecară spre barcă.
— Ne vedem în trei zile, strigă George. Îți aduc piatra.Caut să fie una potrivită.

Sculptorul intră în casă, o luă pe Cristina în brațe și o sărută ușor.
— Mulțumesc, îi șopti el. Mulțumesc…