Sculptorul – partea 17 –
LOVE. Eram foarte dezamăgit… mă simțeam părăsit, abandonat. Vorbeam despre tata cu mama, dar niciodată despre ceva concret. De fiecare dată mă întreba: „Cum îl vezi pe tata? Cine crezi că este?”
Cât eram mai mic, răspundeam aproape întotdeauna că tata e un pirat plecat pe mări. „El nu poate veni acasă pentru că trebuie să jefuiască cât mai multe vase, să adune comori și să se întoarcă bogat la noi.”
Mama râdea de fiecare dată și mă întreba:
— Și cum îl vezi venind înapoi?
— A, păi va veni cu o corabie mare, cu multe pânze și cu steagul piraților pe catarg. Va apărea pe punte, îmbrăcat cu haine cusute cu fir de aur, cu șapca de pirat cu cap de mort tot din aur și cu un petec pe ochi bătut cu diamante.
— Da ce, nu are un ochi? — întreba mama râzând cu poftă. Să nu spui că are și un picior de lemn și un cârlig în loc de mână!
— Nu! — răspundeam de fiecare dată. Tata e frumos, e elegant, dar trebuie să poarte acel petec. Face parte din costumul de pirat.
Și așa, de fiecare dată, mă liniștea. Uitam.
Dar de data aceasta eram mare. Un alt bărbat care însemnase ceva pentru mine dispărea din viața mea fără să înțeleg de ce. M-am dezbrăcat și m-am pus în pat. Am auzit pe mama bătând ușor la ușă. Nu am răspuns.
Mama a insistat.
— Intră, am zis.
Mama a intrat și s-a așezat lângă mine pe pat.
— Puiul meu, știu că ești supărat că a plecat domnul John. Dar eu spun că nu trebuie să fii, și îți spun și de ce. Înainte să te am pe tine, John era omul pe care îl iubeam și care mă iubea. Eram totul pentru el, dar și el pentru mine. Ne plimbam seara pe malul mării, râdeam, povesteam, ne făceam planuri de viitor.
— Ce s-a întâmplat atunci? — am întrebat eu, șoptind.
— Într-o zi… o întâmplare neprevăzută mi-a schimbat viața. Am rămas însărcinată . Atunci am înțeles că nu mai era doar despre mine și despre el, ci despre tine. Și pentru tine am ales să plec. Nu am fugit pentru că nu îl iubeam pe John — îl iubeam mai mult decât orice. Dar am știut că, dacă rămâneam, nu ți-aș fi putut oferi liniștea și siguranța de care aveai nevoie ca să crești. Sau poate nici nu i-am dat șansa să îmi arate dacă putea sau nu să facă asta , dar eu alesesem deja. Am dispărut fără să-i spun niciun cuvânt. M-a durut, dar era singura cale. După o vreme m-am întors, nu în oraș, ci pe insulă. Acolo te-am crescut și am avut grijă de tine, ținând acea promisiune pe care am făcut-o atunci când am aflat că te port în mine.
— A aflat de întoarcerea ta?
— Da, după ceva vreme, dar nu m-a deranjat niciodată. Am auzit în oraș despre hotărârea lui de a nu mai vorbi cu nimeni și m-a durut. Dar aveam o promisiune de ținut ca tu să poți crește și să ai tot ce îți trebuie. Când am aflat că te-a primit în atelier și, mai mult, că te învață o meserie, am știut că știe cine ești. Dar nu ți-am spus nimic, din respect față de el.
Cu o zi înainte să pleci în excursie, am vorbit cu tatăl lui George și cu tatăl lui Victor să îți facem surpriza cu atelierul. După ce v-au lăsat pe voi la autocar, au venit direct pe insulă, pregătiți cu tot ce trebuie pentru lucru.
La vreo două ore, aud de la debarcader o voce care m-a făcut să tresar. Era EL. John. Mai bătrân, mai ridat, dar la fel de frumos pentru mine. Vocea răsuna la fel de puternic, dar și melodios.
— Aveți nevoie de o mână de ajutor, am înțeles? Că nu oricine știe să facă un atelier de sculptură, mai ales pentru un specialist.
Merita să vezi fața celor doi amici ai noștri — parcă văzuseră o fantomă.
— Ei, aveți nevoie sau nu?
— Avem, avem! — au spus cei doi într-un glas.
— Atunci ce mai așteptați? Haideți să descărcăm bancul ăsta nou de lucru. Voiam să îl schimb pe al meu, dar nu mai e nevoie.
Au mers cu toții la barcă și au adus tot ce era acolo. În trei zile, au terminat totul. Era frumos, arăta excelent. Am vrut să le plătesc, dar au spus că deja John făcuse asta din prima seară, așa că dacă trebuie să mă înțeleg cu el, e ok. Au strâns sculele și au plecat.
John a mai rămas puțin pe mal. Am mers la el. S-a uitat la mine cu privirea lui blândă și mi-a zâmbit.
— Plec imediat, a spus el. Voiam doar să îți spun că eu consider că misiunea mea s-a încheiat pe aceste locuri. Demult voiam să găsesc pe cineva să mă înlocuiască, să pot pleca în zilele care mi-au mai rămas să colind lumea, mările și oceanele. Fiul tău m-a ajutat cu talentul lui să îmi îndeplinesc visul mai repede. Știu că va fi la început dezamăgit, dar cu timpul va înțelege. În viață trebuie să urmezi calea pe care vrei tu să o urmezi, chiar dacă uneori rănești oameni dragi din jurul tău. De fapt, știi și tu. Și mulțumesc pentru lecție. Datorită ție am văzut că nu te înțelesesem din egoism, că nu ai vrut să îmi faci rău, ci dimpotrivă. Mulțumesc. Acum e rândul meu să fac ce trebuie. Și mai ales CE VREAU. Te rog să nu spui nimic. Aveți grijă de voi!
S-a urcat pe vas și a plecat încet spre oraș. În lumina asfințitului părea din nou bărbatul tânăr și frumos pe care îl iubisem atât de mult.
Mama s-a oprit brusc. Am văzut o lacrimă în ochii ei. Pentru binele meu renunțase la iubirea vieții ei. Și nu îi părea rău.
M-am ridicat și am îmbrățișat-o.
— MULȚUMESC, MAMA!
A doua zi m-am trezit alt om. M-am dus la școală, apoi la atelier. Am început să muncesc cu spor. Aveam o misiune: să duc mai departe munca Maestrului meu! Și voiam să îl fac tare mândru de mine.
