140 de ani de la înfințarea Serviciului Meteorologic al României
ANIVERSARE. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, observații meteorologice regulate, deși cuprinzând arii reduse, au fost făcute de către chimistul Petru Poni la Iași. Au urmat o serie de observații efectuate de intelectuali pasionați, care au înțeles rolul informațiilor meteorologice pentru economie. Astfel, au fost consemnate observații meteorologice în București (începând cu 1773), Sibiu (din 1789), la Cluj (din 1833), la Sulina (începând cu 1857), la Giurgiu (începând cu 1863), la Timișoara (începând cu 1874), la Galați și la Brăila (începând cu 1878). La 18/30 iunie 1884, Ștefan Hepites pune bazele Serviciului Meteorologic al României, devenind una dintre cele mai vechi instituții cu caracter științific din țară. În același an, la inițiativa lui Ștefan Hepites, România, împreună cu alte țări, pune bazele Organizației Meteorologice Mondiale (World Meteorological Organization – WMO).
În anul 1889 este înființat Serviciul de Măsuri și Greutăți, iar mai târziu a fost deschisă și o secție de magnetism terestru și seismologie. De-a lungul timpului, personalități de seama ca Prof. Poenaru, Prof. I. Pangrati, T. Stamate, Dr. Carol Davila, Dr. Barasch, Eric Otetelisanu, Nicolae Topor, Andrei Doneaud, N. Beșleagă au contribuit la progresul meteorologiei. În cadrul Conferinței Comitetului Internațional de Meteorologie, care s-a desfășurat la München (1891), Ștefan Hepites a fost ales membru al consiliului.
În 1900, Serviciul Meteorologic al României primește medalia de argint și „Diploma de onoare” la Expoziția Internațională de la Paris, iar în anul 1903 i se decernează medalia de aur. Anul 1908 aduce o schimbare în structura serviciului, acesta fiind integrat în Observatorul Astronomic și Meteorologic, sub autoritatea Ministerului Instrucțiunii Publice. Din 1915, stațiile meteorologice militare încep efectuarea sistematică a sondării atmosferei cu balon pilot, iar în anul 1920 este constituit Institutul Meteorologic Central în cadrul Ministerului Agriculturii și Domeniilor, prin despărțirea de Observatorul Astronomic. În 1924, activitățile de seismologie și magnetism terestru sunt separate de Institutul de Meteorologie, acesta trecând la Ministerul de Război pe lângă Direcția Superioară a Aeronauticii, iar la 1 ianuarie 1925 s-a înființat Serviciul sinoptic de prevedere a timpului. În 1930 se construiește lângă Aeroportul Băneasa primul Observator Meteorologic, care, între altele, devine și centru de formare profesională. Institutul meteorologic revine în administrarea Ministerului Agriculturii și Domeniilor. Șase ani mai târziu se organizează rețeaua de observații sinoptice de stat cu personal bugetat și, prin aceasta, începe sistematizarea sistemului meteorologic național. Sunt deschise centre regionale de prognoză, primul fiind deschis la Constanța, fiind urmat de cele din București Băneasa, Cluj și Iași. Din anul 1942, la Aeroportul Băneasa se începe activitatea de radiosondaj, folosindu-se radiosondele de tip LANG, iar în 1946, Nicolae Topor prezintă primele prognoze de lungă și foarte lungă durată.
Conform convenției de la Washington din anul 1947, România și-a schimbat statutul de membru fondator cu cea de membru cu drepturi depline al Organizației de Meteorologie Mondiale. Între anii 1949 și 1950 se deschide, la Afumați, Observatorul de Fizică Atmosferică, aflat sub conducerea profesorului Mircea Herovanu, de asemenea se aprobă prima programă analitică în domeniul meteorologiei la Facultatea de Fizică din cadrul Universității București. În anul 1951 a fost înființată Direcția Generală Hidrometeorologică, aceasta incluzând atât Institutul Meteorologic Central, cât și Sectorul Hidrologic.
În 1951, Direcția Generală Hidrometeorologică coordona o rețea meteorologică ce cuprindea 102 stații sinoptice, 230 stații climatologice, 1665 posturi pluviometrice și 250 posturi fenologice. Din 1945, sistemul de transmitere a informațiilor din interiorul rețelei trece la un sistem modern. Astfel se renunță la comunicațiile prin telegraf care utilizau alfabetul Morse, la transmiterea prognozelor prin teleimprimatoare. În urma reglementărilor OMM, din anul 1959 se începe efectuarea măsurătorilor aerologice la 4 termene de observații standard, iar din 1960 se implementează o metodă grafo-analitică de calcul numeric al hărții probabile pe 24 de ore pentru nivelul de 500 hPa. În 1961, se dă în folosință prima stație meteorologică automată, instalată la Stația Meteo de pe vf. Cozia (Ciuha Mare) (1668 m). Din 1961, sediul Institutului Meteorologic se află pe șos. București–Ploiești nr. 97. Tot atunci s-au pus bazele primului sistem de comunicații prin utilizarea telexului. În 1962, Institutul de Meteorologie începe să facă măsurători ale radioactivității și ale calității aerului. În 1967 s-a dat în folosință primul radar meteorologic, la București, și au mai fost deschise încă 2 stații meteorologice automate, fiind amplasate pe vf. Parângul Mic (2075 m) și vf. Pietrosul Rodnei (2305 m). În anul 1970 a fost inaugurată la București prima stație de recepție a datelor furnizate de sateliții meteorologici, la eveniment asistând D. A. Davis, secretarul General al OMM. În 1973, în zona viticolă Drăgășani, se fac primele experimentări în încercarea combaterii grindinei. În anul 1977, IMH (Institutul de Meteorologie și Hidrologie) se conectează la Sistemul Global de Telecomunicații Meteorologice al OMM, fapt datorat utilizării în premieră a microcalculatoarelor specializate. Din 1980, IMH se implică în proiectul de cercetare a ozonului atmosferic, proiect inițiat de OMM, iar pentru aceasta se utiliza spectrofotometrul Dobson.
În 1982 a fost deschis Centrul de Calcul Electronic, dotat cu primul calculator românesc dedicat meteorologiei, denumit Felix C. În același an, au fost inaugurate primele rețele automate (600/1200 bps) cu instituțiile meteorologice din Belgrad, Budapesta, Moscova și Sofia. În anul 1988 a fost dat în funcțiune radarul meteorologic MRL-5 și se fac primele tentative de digitalizare a datelor și de folosire a acestora în scopuri nowcasting, prin sincronizarea cu datele furnizate de sateliții meteorologici.
În 1990, Institutul Meteo – France propune o colaborare cu țările din Europa Centrală și de Est (proiectul ALADIN – Aire Limitée Adaptation dynamique Développement InterNational) în domeniul prevederii numerice a vremii, cu scopul de a dezvolta un model numeric de prevedere a vremii, care să fie integrat pe domenii mici, la rezoluții înalte. Din 1992, IMH a fost transferată în administrarea Regiei Autonome „Apele Române”, schimbându-și denumirea în „Institutul Național de Meteorologie și Hidrologie” (INMH). Din 1997, modelul „ALADIN” devine operațional, iar în 1998 ia start programul de automatizare a sistemului național de comunicații meteorologice, fiind instalat primul sistem de comutare de mesaje „MESSIR-COM” dar și prin sistemul automatizat de vizualizare a datelor meteorologice „MESSIR-VISION”.
În 2000, la București și Craiova sunt date în exploatare două radare meteorologice de tip Doppler (în banda C) și sunt instalate primele 12 stații meteorologice automate. În același an se implementează și se dă în exploatare Sistemul de Gestiune a Bazelor de Date Relaționale ORACLE, sistem menit să înlocuiască Sistemul Național de Gestiune a Bazelor de Date Meteorologice (la care s-au folosit produsele infomatice dBASE și FOXPRO). După desprinderea de INMH a activității de hidrologie, în 2003 se finalizează proiectul „SIMIN”, care a urmărit în primă fază modernizarea infrastructurii de meteorologie ce cuprindea 60 de stații automate, o rețea de detecție a fulgerelor și 5 stații meteo prevăzute cu radare meteorologice de tip Doppler în bandă S. În 2004, România devine membră EUMETSAT și ECMWF. Prin Legea 216 din 24 martie 2004, ia naștere Administrația Națională de Meteorologie (ANM), dată fiind reorganizarea companiei naționale „Institutul Național de Meteorologie, Hidrologie și Gospodărire a Apelor”.
