15 ianuarie – Ziua poetului Mihai Eminescu – poetul nepereche, sufletul viu al României
ANIVERSARE. „Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!”
Există nume care nu aparțin doar istoriei, ci devin respirație. Există cuvinte care nu se citesc, ci se simt. Mihai Eminescu nu este doar poetul național al României, este o stare de spirit, o vibrație care trece din generație în generație, o rană frumoasă și un dor care nu se vindecă niciodată.
Eminescu a fost numit „poetul nepereche” nu pentru că nu ar fi avut egali, ci pentru că a reușit ceva rar: să spună în cuvinte simple lucruri imposibil de spus. A vorbit despre iubire ca despre o durere dulce, despre timp ca despre o prăbușire lentă, despre neam ca despre o mamă rănită, dar vie. Versurile lui nu sunt doar poezie, sunt conștiință, sunt avertisment, sunt rugăciune și revoltă în același timp.
În Eminescu, România s-a privit pe sine fără mască. Cu frumusețea ei cosmică și cu suferințele ei adânci. Cu codrii ei veșnici și cu nedreptățile care dor. El a iubit acest pământ cu o intensitate care arde, nu l-a flatat niciodată, dar nici nu l-a trădat. L-a spus așa cum era: măreț și fragil, etern și rănit. De aceea Eminescu nu a murit pentru noi niciodată. Pentru că adevărurile lui sunt încă ale noastre.
A fost un om singur într-o lume grăbită, un spirit prea mare pentru vremurile lui, un geniu care a plătit cu liniștea și sănătatea prețul lucidității. A ars pentru idei, pentru limbă, pentru identitate. A scris ca și cum fiecare vers ar fi fost ultima șansă a adevărului de a rămâne în picioare. Și, poate fără să știe, a devenit coloana invizibilă pe care se sprijină cultura română.
Limba română, așa cum o simțim astăzi, îi poartă amprenta. El a înnobilat-o, a ridicat-o la rang de limbă cosmică, capabilă să cuprindă stelele, iubirea absolută, melancolia, revolta și speranța. Fără Eminescu, am fi vorbit aceleași cuvinte, dar nu le-am fi simțit la fel.
Ziua de 15 ianuarie nu este o comemorare este o aniversare. Este o aducere-aminte. Că avem rădăcini. Că avem profunzime. Că avem un reper. Eminescu ne obligă să fim mai atenți la ce suntem, la ce spunem, la ce lăsăm în urmă. Ne amintește că un popor fără cultură este un popor fără memorie, iar un popor fără memorie poate fi ușor pierdut.
Chiar dacă unele persoane încearcă și în ziua de azi să îi minimalizeze valoare sau chiar să îl facă uitat el va repreznta întotdeauna pentru poporul roman Luceafărul care ne ghidează în drumul nostru spre nemurirea neamului românesc!
„Deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el.”
Poetul nepereche nu ne cere aplauze. Ne cere luciditate. Ne cere să nu ne uităm limba, să nu ne batem joc de cuvinte, să nu ne abandonăm valorile. Eminescu nu este doar în manuale, este în felul în care iubim, în felul în care suferim, în felul în care încă mai sperăm.
Atât timp cât un vers de-al lui va fi rostit cu emoție, România nu va fi singură.
