414 ani de la inventarea telescopului optic
STIINȚĂ. Telescopul, cu rădăcini adânc în cuvintele grecești „tele” (departe) și „skopein” (a cerceta, a examina), reprezintă o invenție fascinantă și esențială pentru explorarea cerului nocturn. Acest instrument ingenios are capacitatea de a colecta lumina de la obiecte aflate la distanțe considerabile, concentrând-o într-un punct numit focar, și creând o imagine mărită a acestora. Deși termenul „telescop” se asociază de obicei cu telescoapele optice care funcționează în spectrul vizibil al luminii, există variante care detectează alte frecvențe ale spectrului electromagnetic.
În funcție de principiul de funcționare, există două tipuri majore de telescoape optice: telescoapele reflectoare și cele refractoare. Telescopul reflector folosește o oglindă pentru a reflecta imaginea observată într-un sistem de prisme, iar apoi către o lentilă oculară, de obicei plasată lateral pe instrument. În schimb, în telescopul refractor se folosesc lentile pentru refracție.
Luneta astronomică, cunoscută și sub numele de telescop refractor, se bazează pe refracția luminii în lentile. Aceasta este o metodă de observație care a fost aplicată pentru prima dată de Galileo Galilei în Veneția, la data de 25 august 1609. Cu toate acestea, lentilele pentru astfel de instrumente au fost create cu câțiva ani mai devreme, în 1607, de către meșteșugari olandezi, care le-au aplicat în instrumente cu rezoluție mică. Proprietățile lentilelor erau cunoscute de ceva vreme, însă Galileo Galilei este cel căruia i se atribuie îmbunătățirea și prima utilizare astronomică semnificativă a acestora. Cu toate că se crede că primul telescop refractor a fost construit în 1608 de către Hans Lippershey din Olanda, alte surse sugerează că inventarea telescopului îi aparține lui Joan Roget, un producător de ochelari din Girona, Catalonia, care a trăit în jurul anului 1600.
Atmosfera Pământului absoarbe majoritatea radiației electromagnetice din spațiu, lăsând accesibile doar lumina vizibilă și undele radio pentru observații terestre. Din acest motiv, telescoapele optice și cele radio sunt cele mai răspândite. Telescoapele optice sunt adesea plasate în locuri izolate sau înalte, cum ar fi munții sau deșerturile, pentru a minimiza influențele turbulențelor atmosferice și a poluării luminoase.
Cu toate acestea, observarea în benzile de spectru electromagnetic care sunt absorbite de atmosferă, cum ar fi microundele, infraroșul, ultravioletele, razele X și razele gamma, necesită telescoape orbitale sau montate pe baloane aerostatice la altitudini mari.
Telescopul optic, fie reflector, fie refractor, dezvăluie imagini detaliate ale cerului, măritând luminozitatea aparentă a obiectelor cerești și dezvăluind detalii invizibile cu ochiul liber. Aceste instrumente sunt divizate în două categorii principale: telescoapele reflectoare, care utilizează oglinzi parabolice sau sferice pentru obiectiv, și telescoapele refractoare, cu obiective alcătuite din lentile.
Obiectivele telescoapelor reflectoare sunt oglinzi de sticlă metalizată, de formă paraboloidală, care pot ajunge la dimensiuni impresionante de până la 11 metri în diametru. Pe de altă parte, telescoapele refractoare utilizează lentile pentru a colecta și a focaliza lumina.
De-a lungul anilor, perfecționarea telescopului a fost influențată de numeroși oameni de știință și inventatori, printre care Isaac Newton, Laurent Cassegrain, James Gilbert Baker, W. Herschel, J. Herschel, Foucault, Bernhard Schmidt, George Willis Ritchey, Henri Chrétien și Dmitry Dmitrievich Maksutov.
Telescopul optic rămâne un instrument esențial pentru astronomie, permițând cercetări atât vizuale, cât și fotografice sau spectroscopice, și deschizând uși către descoperiri uimitoare în vastul univers.
