91 de ani de la înființarea Institutului Biooceanografic din Constanța
ANIVERSARE. Astăzi, 13 iunie, se împlinesc 91 de ani de la înființarea Institutului Biooceanografic din Constanța. Acesta a fost fondat în anul 1932 de către Grigore Antipa.
În apropierea insulei Capri (Italia), Antipa a descoperit o nouă specie de meduză fixă, Capria sturdzii. El s-a consacrat studierii Dunării și Mării Negre, participând în 1893 la o expediție în jurul acestei mări, expediție organizată de țările riverane și care a durat nouă luni. Regele Carol I i-a pus la dispoziție, pentru această expediție, crucișătorul Elisabeta.
Cu această ocazie a întreprins primele cercetări de biologie marină. Cele mai semnificative rezultate au fost obținute în domeniul hidrobiologiei, el fiind considerat ca un precursor, în acest domeniu, atât în știința românească, cât și în cea mondială.
Antipa a înființat în 1932 Institutul Biooceanografic din Constanța, cu cele două rezervații și stațiuni de cercetări, cea de la Agigea (creată de Ioan Borcea) și cea de la capul Caliacra (prima este azi departe de mare, iar rezervația a fost distrusă, a doua este în ruine, dar rezervația mai există). Institutul Biooceanografic din Constanța a fost transformat în 1949 în Stațiunea de Cercetări Maritime și Proiectări Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul Român de Cercetări Marine.
Începuturile oceanologiei româneşti
Expediţia de nouă luni la bordul crucişătorului MRR „Elisabeta” organizată de savantul Grigore Antipa, în 1883, continuată în 1894 şi 1895, a prezentat un interes regional deosebit. Dar, chiar de la începuturile oceanologiei româneşti, interesul ştiinţific a depăşit cadrul regional limitat al apelor teritoriale din Marea Neagră.
O dovadă în acest sens o constituie invitarea României, alături de celelalte state cofondatoare, la crearea Comisiei Internaţionale pentru Explorarea Ştiinţifică a Mării Mediterane (CIESM), încă din 1910, prin personalitatea strălucită a ihtiologului Grigore Antipa.
Graţie lui Grigore Antipa, printre altele membru al Institutului Oceanografic din Paris, desemnat oficial raportor pentru Marea Neagră (1927), CIESM şi–a extins domeniul cercetărilor oceanografice prin adăugarea bazinului Mării Negre. Tot el a devenit, un an mai târziu, raportor pentru întreaga Mediterană de est: Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee. De la alegerea României ca stat membru (1925), două congrese şi două adunări generale ale acestui organism internaţional prestigios au avut loc în România, la Bucureşti (1935) şi Bucureşti – Constanţa (1966).
Prima staţiune de zoologie marină din România a fost întemeiată de Ioan Borcea, pionier al oceanologiei româneşti, la Agigea, în 1926, iar rezultatele acesteia au fost publicate în majoritate în „Analele Universităţii din Iaşi”. A urmat fondarea Institutului bio-oceanografic, de către Grigore Antipa, organizator, administrator general şi inspector general al Pescăriilor Statului, la Constanţa, în 1932; acest institut s-a transformat, după 1945, în Staţiunea de Cercetări Marine, promovând dezvoltarea cercetărilor asupra fizicii mării, zooplanctonului, ihtiofaunei şi pescuitului.
Cercetarea marină românească după al Doilea război Mondial
Majoritatea activităţilor de cercetare marină, de teren şi laborator, în perioada următoare celui de-al Doilea Război Mondial au fost conduse de Mihai C. Băcescu, director al Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, continuator al tradiţiilor oceanologiei româneşti.
În 1954, sub auspiciile Comisiei pentru hidrologie, hidrobiologie şi ihtiologie a Academiei Române, Institutul de Biologie „Traian Săvulescu” şi Institutul de Cercetări Piscicole iniţiază, prin sectorul de biologie marină din Constanţa, cercetări complexe asupra vieţii şi condiţiilor de mediu din Marea Neagră.
Colaborările ştiinţifice internaţionale cu ex-URSS şi Bulgaria au permis nu numai aprofundarea studiilor privind cenologia bentală, hrănirea şi migraţia peştilor, ci şi abordarea unor domenii şi spaţii noi, ca microfito şi zoobentosul, zona prebosforică, sau analiza probelor biologice colectate în cursul unor campanii de cercetare marină întreprinse de alte ţări. De exemplu, specialiştii români sunt coautori ai „Determinatorului nevertebratelor din Marea Neagră” publicat de Academia de Ştiinţe a URSS (1968, 1969).
La scurt timp, Institutul de cercetări hidrotehnice a creat, în 1960, Staţiunea de Cercetări Oceanografice din Constanţa şi o staţiune de cercetare mai mică la Sulina. Un laborator de sedimentologie marină a fost creat la Bucureşti în 1964. O primă bibliografie completă asupra cercetării româneşti în Marea Neagră a fost editată de Comisia Naţională pentru UNESCO a Academiei Române (1965).
La vechea Staţiune de la Agigea, Emil A. Pora, profesor de fiziologie animală la Universitatea din Cluj – Napoca, a organizat, în 1969, în colaborare cu Asociaţia Mediteraneană de Biologie Marină şi Oceanografie (MAMBO), primul curs internaţional asupra biologiei apelor salmastre ale Mării Negre cu publicarea prelegerilor în cele două volume „Biologie des eaux saumâtres” (1977).
Din cele de mai sus reiese că, în perioada 1960-1970, s-a ajuns ca, pe o lungime de litoral de numai 25 km, să funcţioneze cinci unităţi de cercetare marină cu tutelare diferită, care desfăşurau într-o oarecare măsură activităţi în paralel, fiecare cu mijloace proprii relativ modeste. Ca urmare, a devenit necesară unificarea bazei materiale, informaţionale şi a personalului într-o instituţie cu un plan de cercetare marină unitar, în concordanţă cu necesităţile economiei naţionale şi cu tendinţele existente în acest domeniu de activitate pe plan mondial.
Institutul Român de Cercetări Marine
S-a născut, astfel, la 1 martie 1970, Institutul Român de Cercetări Marine (IRCM), ca rezultat al fuzionării celor cinci instituţii menţionate anterior, cu scopul îndeplinirii dezideratelor precizate, în spiritul continuării tradiţiei anterioare în cercetarea marină iniţiată de predecesorii Emil Racoviţă, Ioan Borcea şi Grigore Antipa.
Cercetarea IRCM a reprezentat, fără îndoială, un important salt calitativ şi cantitativ al cercetării marine româneşti. Deşi, până în 1980 – când s-a finalizat clădirea proprie actuală – institutul şi-a desfăşurat activitatea în trei sedii („Centru”, Agigea, „Antipa”) şi nu a reuşit să obţină niciodată o navă proprie de tonaj mare (deținând nava de cercetare „Steaua de Mare 1” – 40 t – 570 CP), înfiinţarea sa a fost extrem de benefică.
În primii 10 ani de existenţă, IRCM, ca instituţie de cercetare pluri şi interdisciplinară, a funcționat în subordinea Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie. După 1980, institutul a fost subordonat temporar Ministerului Învăţământului (1981), apoi Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare (1982) şi ulterior Centralei Peştelui (CPIP) (1982-1989). După Revoluţia Română din decembrie 1989, IRCM a fost afiliat Ministerului Mediului (1990), respectiv Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului / Ministerului Mediului și Pădurilor.
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Marină „Grigore Antipa”
În 1999, IRCM a fost reorganizat prin HG nr. 686 / 1999 prin transformarea sa în Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Marină „Grigore Antipa” (INCDM), purtând numele profesorului Grigore Antipa (1867-1944), fondatorul școlii românești de oceanologie.
În 2009, INCDM este supus unui nou proces de reorganizare, prin HG nr. 1442/2009 (modificată prin HG nr. 506/2010), devenind subunitate cu personalitate juridică a Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului București, sub coordonarea Ministerului Mediului și Pădurilor.
Începând cu anul 2013, INCDM a trecut sub coordonarea Ministerului Educației Naționale. În anul 2015, prin HG nr. 253, INCDM redevine institut de sine stătător sub coordonarea Ministerul Educației și Cercetării Științifice, ca o recunoaștere binemeritată a importanței sale în cercetarea românească.
