Așteptările – semințele suferinței
LIFE. Așteptările sunt rădăcina multor răni care nu se vindecă ușor. Ele creează iluzii, hrănesc speranțe și, într-un final, lasă în urmă goluri imposibil de umplut. Câteodată, nu e nevoie de trădări sau de promisiuni încălcate pentru a simți durerea—e suficient ca realitatea să nu corespundă visurilor construite cu atâta grijă.
Cuvintele ar trebui să aibă gust. Dacă ar avea, poate oamenii ar fi mai atenți la ceea ce spun. Poate ar înțelege cât de greu apasă unele fraze, cât de tăioase pot fi atunci când sunt aruncate fără gândire. Dar ele rămân ușoare pe buzele celui care le rostește și grele în sufletul celui care le primește.
De multe ori, rana nu vine din ceea ce fac ceilalți, ci din ce ne imaginăm noi că ar trebui să facă. Oamenii își pun sufletul în mâinile altora, așteptând în schimb grijă, loialitate, iubire. Însă, când lucrurile nu se întâmplă așa cum au fost visate, durerea e dublă: nu doar că au fost răniți, dar au fost răniți cu propriile lor așteptări.
Și cel mai greu este atunci când, în adâncul sufletului, știai că vei fi dezamăgit. Când ai simțit că urmează să fii rănit, dar ai sperat totuși că poate, doar poate, de data asta va fi altfel. Și când inevitabilul se întâmplă, nici măcar furia nu mai are loc—rămâne doar oboseala unei lecții învățate de prea multe ori.
Încrederea nu se cere, se câștigă. Și când cineva o distruge, nu se poate aștepta să fie refăcută peste noapte. Nu e vorba de răzbunare sau orgoliu, ci de instinctul de supraviețuire al unui suflet care a fost înecat de prea multe ori și acum ezită să mai înoate spre mal.
Uneori, singurul lucru pe care îl poți face este să pleci. Nu din lipsă de interes, ci pentru că a devenit evident că ție îți pasă mai mult decât celorlalți. Să lași lucrurile în urmă nu înseamnă nepăsare, ci doar acceptarea unei realități pe care nu mai vrei să o negi.
Dar poate cel mai dureros dintre toate este momentul în care, la finalul zilei, ai vrea să împărtășești ceva cu cineva—și îți dai seama că nu ai cui. Că nu există un umăr pe care să te sprijini, o voce care să îți răspundă, o prezență care să îți aline singurătatea. Că ecoul propriilor gânduri este singurul care îți ține companie. Și atunci înțelegi cu adevărat cât de singur ești.
