Când sufletele văd mai mult decât privirile
LOVE. Există doi ”orbi” pe lume. Tu, care nu vezi câtă nevoie am de tine și cât te iubesc, și eu, care nu pot vedea pe nimeni în afară de tine, iar între aceste două ”orbiri” se naște un fel de lume paralelă în care nu mai știm dacă ne căutăm sau dacă ne rătăcim, dacă fugim unul spre celălalt sau dacă ne împiedicăm în propriile tăceri. Poate că iubirea e o formă ciudată de întuneric, în care doi oameni merg cu mâinile întinse, fiecare sperând să-l atingă pe celălalt, dar fără să înțeleagă că apropierea nu vine din pași, ci din curajul de a simți. Poate că ”orbirea” asta nu e lipsă de vedere, ci prea multă lumină, lumina care te face să clipești, să eziti, să te temi să nu pierzi ceea ce ai deja în suflet.
Eu trăiesc cu această ”orbire” ciudată, în care chipul tău e singura imagine pe care o pot purta cu mine, singurul drum pe care îl știu, singura explicație pentru tot ce simt. E o ”orbire” care m-a învățat că iubirea adevărată nu te lasă să privești în altă parte, pentru că nu e nevoie. Când cineva devine centrul lumii tale, restul se estompează, se șterge, se dizolvă într-un fel de liniște care uneori doare, alteori vindecă. Și totuși, tu rămâi acolo, într-un fel de neîncredere blândă, fără să vezi câtă nevoie am de tine, cât mă sprijin pe tine în gânduri, cât mi-e lumea legată de prezența ta. Ai crede că iubirea se strigă, dar uneori ea doar tremură în tăcere, sperând că va fi înțeleasă.
Poate că suntem doi orbi, dar nu suntem pierduți. Poate că în ”orbirea” aceasta se află adevărul: iubirea nu se vede, se simte. Și se simte cel mai tare atunci când nu mai ai ochi pentru nimeni altcineva, când lumea se strânge într-un singur nume, într-o singură privire, într-un singur dor. Poate că tu nu vezi cât te iubesc sau poate că de fapt NU vrei să vezi, poate că eu nu văd alt drum în afară de tine, dar undeva între aceste două limite mai mult sau mai puțin impuse se întâlnesc inimile noastre, chiar dacă pașii rămân nesiguri. Iubirea nu cere perfecțiune, nu cere claritate, nu cere explicații. Cere doar sinceritatea aceea care nu se poate mima, nu se poate ascunde, nu poate falsifica.
Suntem doi ”orbi” care se văd mai bine decât toți cei care privesc clar. Pentru că a vedea cu ochii e un lucru, dar a vedea cu sufletul e cu totul altceva. Iar eu, chiar și ”orb” te văd pe tine. Mereu.
