Capitolul care refuză să se încheie
LOVE. Poate nu vei înțelege niciodată ce ești tu pentru mine. Sau poate că înțelegi mult prea bine și tocmai de aceea alegi să negi. Oamenii nu resping lucrurile mici. Le resping pe cele care au puterea să le schimbe viața. E mai ușor să spui „nu”, decât să recunoști că ai găsit ceva ce nu mai poți controla.
De fiecare dată când spui „nu o să te iubesc niciodată”, cuvintele tale sună mai tare decât orice declarație de dragoste. Pentru că un „nu” spus cu atâta insistență nu vine din lipsă de sentiment, ci din frică. Nimeni nu se apără de ceva care nu există. Nimeni nu neagă cu atâta forță ceva ce nu l-a atins deja până în oase.
Nu urăști iubirea. Urăști vulnerabilitatea pe care o aduce. Ura devine mască, armură, scut. Un mod de a spune „mi-e teamă” fără să rostești cuvântul. Și de fiecare dată când revii, când explici, când simți nevoia să spui ce nu suntem, confirmi exact ceea ce încerci să ascunzi.
Unii oameni nu rămân în viața noastră prin promisiuni sau prin prezență constantă. Rămân prin amprenta pe care o lasă. Prin felul în care schimbă tăcut modul în care simțim, gândim, iubim. Există capitole care nu cer să fie închise, ci acceptate.
De aceea vei rămâne pentru totdeauna capitolul meu favorit. Nu pentru că a fost perfect, ci pentru că a fost real. Pentru că nu a avut un final clar, ci o continuitate invizibilă. Unele povești nu se termină… ele doar se amână.
Iar într-o zi vom fi bătrâni. Te voi privi în ochi, ținându-te de mână, și îți voi spune zâmbind, cu liniștea celui care a știut de la început:
„Vezi că am avut dreptate?”
