Copiii nu au nevoie de părinți perfecți. Au nevoie de părinți care știu să spună și „NU”!

FAMILIE. Trăim într-o lume în care părinții sunt dispuși să facă aproape orice pentru fericirea copiilor lor. Muncesc până la epuizare, renunță la propriile dorințe, fac sacrificii uriașe și încearcă să le ofere celor mici tot ceea ce lor le-a lipsit. Numai că, undeva pe acest drum al iubirii și al sacrificiului, unii dintre noi am început să confundăm fericirea copiilor cu îndeplinirea fiecărei dorințe. Iar prețul acestei confuzii îl vor plăti, mai devreme sau mai târziu, chiar ei.
Când eram copii, nu primeam întotdeauna ceea ce ne doream. Uneori pentru că părinții nu aveau posibilități, alteori pentru că socoteau că nu meritam sau că nu era momentul potrivit. Ne supăram, plângeam, protestam. Dar, în cele din urmă, învățam că nu toate dorințele devin realitate și că lumea nu se învârte în jurul nostru.
Astăzi, mulți părinți încearcă să-și ferească odraslele de orice dezamăgire. Dacă un copil își dorește ceva, facem imposibilul să obținem acel lucru. Dacă greșește, căutăm imediat o explicație care să-l absolve de vină. Dacă primește o observație la școală, primul nostru impuls este uneori să-l contestăm pe profesor, înainte măcar să aflăm ce s-a întâmplat.
Și facem toate acestea convinși că suntem părinți buni.
Dar oare suntem?
Un copil care primește absolut tot ce cere nu învață neapărat cât de mult este iubit. Uneori învață doar că orice dorință trebuie satisfăcută, că orice obstacol trebuie îndepărtat de altcineva și că orice refuz reprezintă o nedreptate.
Iar când va ieși în lume, va descoperi un adevăr pe care noi am încercat prea mult timp să i-l ascundem: viața nu funcționează după dorințele lui.
La școală nu va primi întotdeauna nota dorită. La serviciu nu va fi lăudat pentru fiecare gest. În relațiile cu ceilalți nu va avea mereu dreptate. Vor exista oameni care îl vor contrazice, situații în care va pierde și momente în care va trebui să accepte că nu poate obține totul.
Ce va face atunci?
Cum va suporta primul eșec adevărat dacă acasă nu i-am permis niciodată să greșească? Cum va înțelege respectul dacă noi i-am transmis că regulile sunt făcute doar pentru ceilalți? Cum va învăța responsabilitatea dacă de fiecare dată când a făcut ceva nepotrivit am intervenit să reparăm noi consecințele?
Dragostea părintească nu ar trebui să fie un scut care îl împiedică pe copil să cunoască realitatea. Ar trebui să fie sprijinul care îl ajută să se pregătească pentru ea.
Și mai există ceva despre care vorbim prea puțin.
Am început să confundăm autoritatea cu răutatea. Ni se pare că, dacă stabilim reguli, suntem prea severi. Dacă refuzăm o dorință, suntem nedrepți. Dacă cerem respect, riscăm să părem demodați.
Dar un părinte nu trebuie să fie permanent cel mai bun prieten al copilului său. Trebuie, înainte de toate, să fie părintele lui.
Prietenii îl vor însoți în diferite etape ale vieții. Părintele are însă o responsabilitate pe care nimeni altcineva nu o poate prelua în întregime: aceea de a-l învăța să deosebească binele de rău, libertatea de lipsa responsabilității și încrederea în sine de aroganță.
Asta nu înseamnă să ne întoarcem la vremurile în care copiii trebuiau să tacă de frică sau în care o palmă era considerată metodă de educație. Nu! Respectul adevărat nu se construiește prin violență, amenințări sau umilință.
Un copil trebuie ascultat. Trebuie înțeles. Are dreptul la propriile emoții, la propriile opinii și chiar la greșeli. Dar toate acestea nu exclud existența unor limite clare.
Poți să-ți asculți copilul fără să-i dai întotdeauna dreptate. Poți să-i înțelegi supărarea fără să cedezi în fața fiecărui capriciu. Poți să-l iubești necondiționat fără să-i aprobi necondiționat comportamentul.
De fapt, tocmai aici se vede una dintre cele mai dificile forme ale iubirii părintești.
Să ai puterea să-i spui copilului tău că a greșit, chiar dacă știi că se va supăra pe tine.
Să nu-i cumperi un lucru doar pentru că toți colegii lui îl au.
Să-i ceri să-și ceară scuze atunci când a jignit pe cineva.
Să-l înveți că profesorul, bunicul, vecinul, omul care mătură strada și cel care îi servește mâncarea merită aceeași politețe.
Să-i arăți că banii se câștigă prin muncă, că promisiunile trebuie respectate și că libertatea vine întotdeauna împreună cu responsabilitatea.
Și, poate cel mai important, să-i oferi prin propriul comportament exemplul pe care îl aștepți de la el.
Pentru că nu putem cere unui copil să vorbească frumos dacă noi jignim la fiecare pas. Nu-l putem învăța răbdarea dacă ne pierdem cumpătul pentru orice nimic. Nu-i putem pretinde respect față de ceilalți dacă el ne vede tratând oamenii cu dispreț.
Copiii învață din ceea ce le spunem, dar și din ceea ce văd că facem.
Iar uneori cea mai puternică lecție nu este o predică de o oră, ci un simplu gest al părintelui.
Să recunoști că ai greșit. Să-ți ceri iertare. Să-ți respecți cuvântul. Să ajuți pe cineva fără să aștepți nimic în schimb.
Acestea sunt lucrurile care rămân.
Peste ani, copilul tău poate că nu-și va mai aminti ce model de telefon i-ai cumpărat sau cât ai cheltuit pentru ultima lui aniversare. Dar își poate aminti că ai fost lângă el când i-a fost greu, că ai avut răbdare să-i explici unde a greșit și că nu l-ai abandonat nici atunci când te-a dezamăgit.
Își poate aminti că în casa voastră existau reguli, dar și căldură. Că exista disciplină, dar și înțelegere. Că putea să-ți spună adevărul fără să se teamă că îți va pierde dragostea.
Și atunci va înțelege că toate acele refuzuri care cândva îl supărau nu erau dovezi de lipsă de iubire.
Erau, uneori, chiar dovezi ale ei.
Dragi părinți, nu avem obligația să le construim copiilor o copilărie în care nimic nu doare, nimic nu lipsește și nimeni nu le spune vreodată „NU”. Avem însă responsabilitatea să-i pregătim pentru o viață în care vor întâlni și refuzuri, și eșecuri, și nedreptăți.
Nu trebuie să creștem copii care să ne mulțumească în fiecare zi pentru tot ce le oferim. Trebuie să încercăm să creștem oameni care, într-o zi, să se poată descurca și fără noi.
Oameni care știu să muncească, să iubească, să respecte, să piardă cu demnitate și să se ridice după o cădere.
Oameni care nu cred că li se cuvine totul, dar care au curajul să lupte pentru ceea ce își doresc.
Oameni buni, nu doar oameni mulțumiți.
Pentru că adevărata reușită a unui părinte nu este să-i ofere copilului tot ce cere astăzi, ci să-l ajute să devină omul care va ști ce să facă mâine, chiar și atunci când nu va mai avea pe cine să cheme în ajutor.
Și să nu uităm: un copil poate fi supărat pe tine pentru un „NU” spus astăzi. Dar într-o zi s-ar putea să-ți mulțumească tocmai pentru că ai avut curajul să i-l spui.


