De ce fugim de singura iubire adevărată?
LOVE. Există oameni pe care îi iubim fără să ne fi dorit asta. Sau poate că, undeva în adâncul sufletului, ne doream să-i iubim, dar nu putem accepta tot ce ne oferă. Poate ni se pare că libertatea noastră nu mai este aceeași și nu înțelegem exact ce doresc de la noi. Dar fiecare gest pe care îl fac pentru noi ne arată că ne vor binele. Iar noi? Noi îi alungăm când nu ne mai simțim confortabil, convinși că nu vor pleca nicăieri. Și într-adevăr, rămân. Îi găsim acolo de fiecare dată, la fel de zâmbitori, la fel de înțelegători și de cooperanți.
Atunci, de ce fugim de ei? De ce ne mințim că nu avem nevoie de ei? De ce nu acceptăm că ei sunt singura și unica noastră iubire adevărată?
Pentru că iubirea adevărată ne sperie. Pentru că e copleșitoare, e intensă, e necondiționată. Și nimeni nu ne-a învățat să o primim fără frică. De mici am fost antrenați să ne protejăm de ceea ce ne poate răni. Iar iubirea… iubirea e cea mai mare vulnerabilitate. E acea stare în care nu mai avem scuturi, în care un cuvânt sau o privire ne pot ridica la cer sau ne pot prăbuși în întuneric.
Așa că alegem să fugim. Alegem să ne mințim că nu avem nevoie. Alegem să credem că vom găsi ceva mai simplu, mai ușor de gestionat, mai puțin intimidant. Dar, în adâncul sufletului, știm adevărul. Știm că nimeni altcineva nu ne va iubi la fel. Știm că nimeni altcineva nu ne va înțelege atât de profund. Știm că orice altceva va fi doar un surogat palid al iubirii pe care am respins-o.
Și poate că vom fugi o vreme. Poate că vom încerca să ne convingem că putem trăi fără acea iubire. Dar adevărul este că, mai devreme sau mai târziu, ne vom întoarce. Ne vom întoarce pentru că nu vom găsi nicăieri sentimentul acela de acasă. Nu vom găsi nicăieri acea siguranță care nu cere nimic în schimb, acea privire care ne vede așa cum suntem și totuși rămâne.
Iubirea adevărată nu ne pune lanțuri. Nu ne răpește libertatea, ci ne oferă un spațiu în care să fim cu adevărat noi. Nu ne îngrădește, ci ne dă curajul să explorăm lumea știind că avem mereu unde să ne întoarcem.
Așa că poate ar fi timpul să încetăm să fugim. Poate ar fi timpul să recunoaștem că nevoia de iubire nu este o slăbiciune, ci cea mai mare forță a noastră. Și poate ar fi timpul să rămânem acolo unde, în adâncul inimii noastre, știm că am aparținut mereu.
