De ce ne ia luni să ne îndrăgostim, apoi să ne iubim și doar câteva secunde să distrugem totul?

LOVE. Ne ia luni, uneori ani, să ne îndrăgostim. Luni în care ne apropiem cu teamă, cu emoții, cu bătăi accelerate ale inimii. Ne ia timp să avem curajul să ne prindem prima dată de mână, să ne apropiem pentru primul sărut, să adormim pentru prima dată în brațele cuiva simțind că suntem în siguranță. Construim amintiri una peste alta, ca pe o casă fragilă, dar plină de sens. Ne facem vise, construim speranțe …Și totuși, ne ia doar două secunde să dărâmăm totul. Un cuvânt spus greșit, o reacție impulsivă, un „nu mai merge” aruncat fără să ne uităm în urmă.

Uităm prea ușor de ce ne-am îndrăgostit. Uităm că persoana din fața noastră este aceeași de care ne-am îndrăgostit exact pentru felul ei de a fi, nu pentru ceea ce am vrut noi să devină. Încercăm să schimbăm oameni, nu pentru că nu îi iubim, ci pentru că ne e frică. Frică de a pierde, frică de a nu fi controlat, frică de a fi răniți. Și atunci confundăm grija cu sufocarea, atenția cu controlul, iubirea cu posesivitatea. Ni se pare că celălat nu ne vrea binele, că e prea posesiv sau că vrea cu tot dinadinsul să ne controleze fiecare pas. Un simpul ”când ajungi acasă?” sau ”nu vrei să vin după tine?” devine brusc impresia unui control obsesiv. Iar cei din jur ne alimentează această senzație poate fără o intenție rea dar în necunoștință de cauză.

Ne agățăm de un viitor incert și sacrificăm prezentul care chiar există. Pierdem totul pentru „ce ar fi putut fi”, în loc să protejăm „ce este”. Nu mai iertăm micile erori, deși știm foarte bine că și noi greșim. Cerem perfecțiune, deși ne-am îndrăgostit de imperfecțiuni. Spunem prea ușor „nu mai pot sta cu tine,nu mă lași să trăiesc”, fără să ne amintim că, la un moment dat, eram speranța celuilalt, liniștea lui, omul pentru care te rugai să nu dispară niciodată din viața ta.

Ne pierdem viața urând, certându-ne, adunând reproșuri, în loc să iubim. Și cel mai dureros este că lăsăm baltă, în câteva secunde, ceva ce s-a construit poate o viață întreagă. Pentru că despărțirea nu doare doar prin cuvinte, ci prin toate amintirile pe care le îngroapă.

Poate soluția nu este să iubim mai puțin, ci să avem mai mult curaj. Curajul de a rămâne, de a vorbi, de a ierta, de a ne aminti de ce am început. Pentru că iubirea nu se termină atunci când apar problemele, ci atunci când alegem să nu mai luptăm pentru ea.