De ce nu pleci dacă nu îți este bine? Nu ești pom! Pleacă.
LOVE. De multe ori în viață ne agățăm de lucruri care nu ne sunt benefice. Căutăm scăpări în relații diferite, sperând că de data aceasta EL e cel potrivit. La început, totul pare perfect. Lapte și miere. Dar, după o vreme, realizăm că relația devine o copie a celor din trecut. Apar aceleași reguli pe care nu le suportam, aceleași compromisuri care ne apasă. Și atunci, iar vrem să fugim.
Ne simțim pierduți, de parcă ne-am abate de la drumul pe care ni l-am trasat atunci când am hotărât să fim independenți. Am promis că vom face doar ceea ce ne dorim, fără să ascultăm de nimeni, fără să dăm explicații. Și fără să vrem, începem să privim oamenii din jur cu alți ochi, să-i depărtăm. Ne retragem în noi înșine și rămânem singuri. Nu mai credem că suntem iubiți și, mai mult decât atât, ajungem să nu ne mai dorim asta. Dar nu știm cum să îi facem pe ceilalți să înțeleagă asta fără să îi rănim.
Problema majoră este că, prin schimbările noastre bruște de comportament, îi afectăm și pe cei care ne iubesc sincer. Pe cei care ne acceptă așa cum suntem. Uităm că și ei au sentimente, că și pe ei îi doare. Îi vedem zâmbind, dar poate ascund durere. Le respingem iubirea, dar ei rămân. Îi chemăm înapoi doar ca să le spunem să plece din nou. Îi testăm, îi punem la încercare, crezând că așa ne vom regăsi pe noi înșine. Dar, de fapt, rămânem tot mai goi.
Și poate problema nu este la ei. Poate regulile noastre nu se potrivesc realității. Poate genul de relație pe care îl căutăm… nu există. Poate cei pe care îi avem deja și care ne iubesc sunt, de fapt, ceea ce ar trebui să prețuim. Căutând idealul, riscăm să pierdem realul.
Exact ca în povestea omului care căuta piatra filosofală, cea care transforma orice în aur. Mergea pe malul râului, ridica fiecare piatră, o lovea de catarama centurii pentru a verifica dacă se transformă, apoi o arunca, continuându-și căutarea. Și-a petrecut ani întregi făcând asta, fără să își dea seama că, într-o zi, chiar găsise piatra magică. A aruncat-o automat, așa cum făcuse de atâtea ori înainte. Doar după ce a observat că catarama îi devenise de aur, a realizat că avusese în mâini ceea ce căuta, dar nu a știut să o păstreze.
Nu facem și noi la fel? Căutăm mereu ceva mai bun, convinși că trebuie să plecăm dintr-un loc ca să fim fericiți. Dar dacă, în această goană, aruncăm fără să ne dăm seama ceea ce era cu adevărat valoros? Dacă fericirea nu e într-o destinație nouă, ci în felul în care privim și prețuim ceea ce avem deja?
