De ce râd copiii? Nu întotdeauna de fericire
PSIHOLOGIE. Deși pare paradoxal, copiii nu râd mereu de fericire. Studiile științifice, arată că există ceva mult mai profund decât bucuria sau veselia în râsul unui copil.
Râsul adulților este la fel de complex. Într-un studiu despre semnificația râsului la adulți, s-a concluzionat că este o reacție evolutivă la ceva confuz sau neașteptat. Este un semnal puternic de „totul este în regulă” pentru noi înșine și pentru ceilalți că o amenințare potențială este, de fapt, inofensivă.
Pleacând de la această cercetare, un recent studiu se concentrează pe râsul copiilor și sugariilor. Am constatat că acesta este strâns legat de dezvoltarea creierului și personalității: copiii râd pentru motive foarte diferite în diferite etape ale dezvoltării, mult înainte să poată înțelege concepte abstracte precum jocurile de cuvinte, punchline-urile sau chiar limbajul.
Beneficiile evoluționiste ale râsului
Râsul provine din capacitatea noastră de a înțelege și judeca incongruențele într-o glumă sau acțiune: este răspunsul nostru la o tranziție instantanee între uimire și rezoluție.
Râsul la adulți semnalează trecerea amenințării sau fricii, atât pentru noi înșine, cât și pentru cei din jurul nostru. De aceea, copiii – și mulți adulți – râd pe Montagne-ruse sau în situații similare: în loc să plângă de frică, trec de la uimire și teroare la rezoluție. Râsul este semnalul acestei treceri.
Mai multe studii arată că acest proces este mecanismul din spatele reușitei comediei, în special al comediei fizice. Filosoful francez Henri Bergson a propus și explicat acest mecanism încă din 1900 în ceea ce privește comedia slapstick: „Elementul amuzant … constă într-o anumită rigiditate mecanică, exact acolo unde te-ai aștepta să găsești adaptabilitatea vigilentă și flexibilitatea vie a unei ființe umane.”
Sugarii învață să râdă
Râsul începe la scurt timp după naștere. Sugarii învață să râdă pentru că vor să își imite părinții și să primească aprobare de la ei. Acesta este modul în care bebelușii învață totul la început: prin imitație și primind aprobarea adulților din jurul lor.
Dar pe măsură ce cresc, bebelușii ies din simbioza cu părinții lor care caracterizează primele luni de viață. Ei învață să își distingă propria persoană de cea a părinților și a lumii din jurul lor. Odată ce încep să se comporte autonom – de la vârsta de 2 până la 5 ani – ei încep să simtă pentru prima dată o senzație nouă: unele lucruri pot părea reci, ciudate sau nepotrivite, și acest lucru îi șochează, îi confuzează și îi uimește.
Aici intervine râsul: după un moment de ezitare, ei înțeleg că ceea ce părea înfricoșător sau neașteptat este de fapt inofensiv.
De exemplu, un copil râde când își vede tatăl cu un nas de clovn fals. De ce? Pentru că pentru o clipă s-au simțit rușinați: acel nas nu este un nas „viu”. Când înțeleg că a fost doar o glumă a tatălui lor, se liniștesc și râd. Ei râd când fratele lor mai mare face o față ridicolă, iar procesul este același: uimire, asigurare, râs.
Înțelegerea logicii le permite copiilor să înțeleagă glumele
De la vârsta de 5 sau 6 ani și în sus, copiii învață să gestioneze concepte abstracte, ceea ce înseamnă că pot înțelege și „prinde” glumele. Acest lucru se întâmplă atunci când depășesc stadiul anterior al egocentrismului, care le împiedică înțelegerea raționamentului altora.
La acest stadiu, râsul apare cu aceleași criterii ca și cel al adulților, adică pentru a dezaproba ceea ce găsesc rece și fals, nu numai în alte persoane, ci și în procesele de raționament. Acest proces mental formează baza unei bune replici comice: incongruență, uimire și rezoluție.
Aceste trei etape ale dezvoltării râsului – imitație și aprobare, uimire, dezaprobare – sunt buni indicatori ai creșterii și dezvoltării mentale a copilului.
Râsul părinților poate ajuta la dezvoltarea bebelușilor
Râsul părinților, la fel ca și al bebelușilor, este important pentru dezvoltare, dar de ce râd părinții instinctiv la bebelușii lor? Putem înțelege ușor că o mamă sau un tată zâmbește cu bucurie la bebelușul lor, dar râsul este mai complex.
Când își privește copilul, un părinte nu poate să nu aibă un moment de perplexitate: bebelușii sunt ciudați prin natura lor pentru că seamănă cu adulții, dar nu vorbesc sau nu se comportă ca unul. Această uimire trecătoare durează o fracțiune de secundă înainte de a fi imediat depășită: este doar copilul lor iubit!
Acest lucru ar trebui să încurajeze toți părinții să se implice în râs cu bebelușii lor, să nu se simtă nesiguri sau speriați, și să fie „prieteni de râs”. Astfel de interacțiuni pot îmbunătăți comportamentul și starea de bine a bebelușilor – râsul este un aliat dovedit al sistemului nostru imunitar – și îi poate ajuta să dezvolte o relație naturală și sănătoasă cu această complexă reacție umană.
