Destinul nu fuge după tine. Te așteaptă acolo unde credeai că nu vei ajunge niciodată
LIFE. Uneori, ne imaginăm că putem păcăli viața. Schimbăm drumurile, amânăm deciziile și ocolim întâlnirile care ne tulbură, convinși că, dacă ne îndepărtăm suficient, vom scăpa de ceea ce ne este scris. Câtă naivitate să credem că destinul aleargă după noi… Poate că el ne așteaptă liniștit chiar la capătul drumului pe care l-am ales ca să fugim.
Există momente în care omul își pune toată puterea în a evita ceva. O schimbare pe care nu se simte pregătit să o facă. Un adevăr pe care îl cunoaște, dar nu vrea să îl rostească. Un sentiment care îi încurcă planurile. O despărțire pe care o tot amână, deși, în sufletul lui, știe că s-a produs de mult. Și atunci începe fuga. Uneori pleacă departe. Alteori rămâne în același loc, dar își umple zilele cu atât de multe lucruri, încât nu mai are timp să se audă pe sine.
Ne pricepem să găsim explicații pentru aceste ocoluri. Spunem că nu este momentul, că mai avem de așteptat, că lucrurile se vor rezolva singure. Ne construim o viață în care totul pare așezat, numai noi nu ne găsim locul. Din când în când, într-o seară liniștită sau în mijlocul unei bucurii care ar fi trebuit să fie deplină, revine același gând. Cel pe care l-am lăsat în urmă. Cel despre care credeam că nu ne mai poate ajunge.
Poate că aici începe povestea destinului: în lucrurile care continuă să ne cheme, chiar și după ce am găsit o mie de motive să le refuzăm.
Un om renunță la visul lui fiindcă i se spune că nu este realist. Își alege o ocupație sigură, își face datoria, trec anii. Într-o zi, cineva îi cere un ajutor tocmai în domeniul pe care îl abandonase. Și descoperă că încă îi strălucesc ochii când face acel lucru. Altul se teme atât de tare să mai iubească, încât își promite că nimeni nu se va mai apropia de el. Apoi întâlnește un om lângă care, fără să își dea seama, începe să vorbească din nou despre viitor. Sunt întâmplări mici, fără zgomot, dar care pot schimba direcția unei vieți.
Privind în urmă, unele drumuri capătă un sens pe care nu îl puteam vedea atunci când le străbăteam. Dacă nu pierdeam acel loc de muncă, poate nu aveam curajul să începem ceva al nostru. Dacă nu se închidea o ușă, poate rămâneam ani întregi în fața ei, cerând să fim primiți. Dacă planul ieșea exact cum îl făcuserăm, poate nu întâlneam oamenii care aveau să ne devină atât de dragi.
Asta nu face pierderile mai puțin dureroase și nici nu înseamnă că fiecare suferință ascunde obligatoriu un dar. Unele lucruri dor multă vreme. Unele întrebări rămân fără răspuns. Dar viața poate continua să ne surprindă chiar și după un moment în care eram convinși că nu mai are nimic bun să ne ofere. Iar ceea ce astăzi numim sfârșit se poate dovedi, peste ani, locul din care am început să trăim altfel.
Destinul este un gând care ne poate aduce liniște, atât timp cât nu îl folosim ca motiv să renunțăm la propriile alegeri. Avem de făcut pași, de spus adevăruri, de muncit pentru ceea ce ne dorim. Uneori avem de plecat. Alteori avem de rămas și de reparat. Întâlnirea cu ceea ce contează în viața noastră cere și curajul de a fi prezenți, de a deschide ușa, de a răspunde atunci când suntem chemați.
Poate că fuga ne consumă atât de mult tocmai fiindcă încercăm să scăpăm de o parte din noi. Putem schimba orașul, oamenii din jur și felul în care ne prezentăm lumii. Dar luăm cu noi dorințele nerostite, fricile și acel vis pe care îl ascundem ca să nu râdă nimeni de el. Le purtăm prin toate locurile în care sperăm să devenim altcineva. Până într-o zi, când obosim să ne mai ferim și ne întrebăm sincer: „Dar dacă aș încerca?”
Din acel moment, ceva se schimbă. Poate nu avem garanții, poate încă ne este frică, dar măcar mergem într-o direcție pe care o recunoaștem ca fiind a noastră. Și descoperim câtă viață am cheltuit privind peste umăr, convinși că ceva ne urmărește.
Câtă naivitate să crezi că destinul fuge după tine. El are răbdare. Tu îți faci planuri, numeri kilometrii, alegi ocoluri și te bucuri că ai scăpat. Apoi ajungi într-un loc, întâlnești un om sau îndrăznești să faci un pas și simți, pentru prima dată după multă vreme, că ești exact unde trebuie.
Abia atunci înțelegi: drumul pe care îl aleseseși ca să fugi te-a adus chiar la întâlnire.
