Dimineața în care am înțeles că nu ne este frică de întuneric
LIFE. Azi dimineață m-am trezit mai devreme. Soarele încă nu răsărise complet, dar primele lui lumini începeau deja să coloreze cerul deasupra orașului. Părea că se alătură oamenilor care se pregăteau să plece sau plecaseră deja la lucru.
Luna încă stătea pe cer, retrasă puțin într-o parte, ca un paznic care își terminase tura de noapte și se pregătea să plece la odihnă pentru a reveni din nou seara. Sub geamul meu, niște păsărele cântau voioase pentru prima dată în anul acesta. Era unul dintre acele momente rare în care simți clar că primăvara începe să prindă viață.
Totul vestea o nouă zi frumoasă. Ziua învinsese din nou noaptea. Și totuși, privind cerul, am observat ceva curios: deși lumina urca încet, iar întunericul se retrăgea, niciuna dintre ele nu părea grăbită. Nu era o luptă furioasă între lumină și întuneric. Era mai degrabă o trecere liniștită, ca și cum fiecare își cunoștea locul și momentul.
Poate că tocmai asta ne scapă nouă, oamenilor. Credem că lumina trebuie să alunge întunericul, că una trebuie să o învingă pe cealaltă. Dar dimineața aceea mi-a arătat altceva: ele coexistă câteva clipe în același cer, fără grabă, fără teamă.
Și atunci am realizat ceva. Noi nu urâm, de fapt, noaptea. Avem nevoie de ea. Avem nevoie de întuneric ca să ne odihnim, ca să ne adunăm gândurile, ca să putem începe din nou dimineața.
De multe ori spunem că ne este frică de întuneric. Că ne este frică să fim singuri în noapte.
Dar poate că adevărul este altul.
Poate că, în adâncul nostru, frica nu vine din ideea că am putea fi singuri în întuneric… ci exact din gândul că s-ar putea să nu fim.
