„Domnul cu cărțile”
LOVE. În fiecare zi, în Piață, la chioșcul de ziare, obișnuiam să ne adunăm toți la cel pe care îl numeam „Domnul cu cărțile”. Venea de fiecare dată cu o precizie de ceas elvețian la ora 7:50 și deschidea micuțul chioșc cu ziare. Ne adunam cu plăcere pe terasa din imediata vecinătate și îl așteptam să-și termine ritualul zilnic.
Prima dată punea ziarele proaspăt primite pe rafturile de afară. Apoi așeza calendarele și revistele săptămânale. La sfârșit, revistele lunare. Apoi scotea masa. Masa pe care punea cărțile. Acele cărți despre care nu știam de unde provin sau de unde le avea. Ceea ce era interesant, însă, era faptul că acele cărți nu erau neapărat pentru vânzare. Le puteai lua și puteai să plătești cât voiai. Sau nimic. Dar nimeni nu lua o carte fără să plătească ceva. Pentru că „Domnul cu cărțile” avea o vorbă: „Îți dau cu drag orice carte pentru că mă bucur să o știu la tine. Dar mai știu că un lucru pe care ai dat măcar un leu te face să te gândești de două ori într-o zi să-l arunci, față de unul pe care l-ai primit gratis…”
În fiecare zi mergeam cu bucurie să îl întâlnim și să luăm o carte de la el când simțeam nevoia. Într-o dimineață am văzut pe măsuța cu cărți o carte care m-a atras. Nu era foarte groasă, dar ceva m-a făcut să vreau să o cumpăr. Am luat-o în mână și am spus: „Cred că e cartea pe care doresc să o citesc.” Deși nu înțelegeam exact de ce, titlul mă fascinase din prima clipă: „Soarele și ghetarul”. „Domnul cu cărțile” mi-a dat-o și mi-a spus: „Pe aceasta nu trebuie să o plătești. Te rog să o iei ca un cadou.”
Uimit, am luat-o și am plecat cu ea acasă. Abia așteptam să o citesc. Am renunțat la orice alt program și m-am apucat să o citesc. Era vorba despre un ghetar care se îndragostise de Soare… o poveste pe cât de frumoasă, pe atât de tragică. În timp ce citeam mai cu spor, din mijlocul cărții a căzut un trandafir. Presat între paginile cărții, deși uscat, părea atât de proaspăt. Fragil și totuși atât de tare, părea de nefărâmat.
În acel moment am simțit că trebuia să îl duc într-un fel înapoi la „Domnul cu cărțile”. A doua zi dimineață am mers în grabă în Piață. „Domnul cu cărțile” era, ca de obicei, acolo, îndeplinindu-și ritualul zilnic. M-am apropiat de el și i-am spus: „Am găsit acest trandafir în cartea pe care mi-ați dat-o. Sunt convins că îl doriți!”
„Domnul cu cărțile” a tresărit. A luat trandafirul, cu lacrimi în ochi, și a spus: „Mulțumesc…”. Și, dintr-o dată, omul de 80 de ani a devenit altcineva. Un tânăr de 40-50 de ani cu zâmbetul pe buze și încrezător. Părul nu-i mai era alb, ci strălucea în nuanțe castanii, ochii strălucitori și vioi, privirea dârză și plină de iubire. A luat trandafirul și l-a împachetat într-o batistă de un alb impecabil și l-a pus în buzunarul de la piept, lângă inimă. S-a uitat în zare și a spus: „Știam că ai să vii, așa cum mi-ai promis… Acum putem să ne luăm de mână și să plecăm împreună spre apusul nostru. Apusul în care ne-am promis că ne vom topi amândoi. Te iubesc!”
Fără să spună un cuvânt, s-a întors către mine, mi-a zâmbit și a plecat cu pași înceti spre ieșirea din Piață. Era prima dată când nu strângea nimic, când lăsa totul acolo. Priveam mirat și nu înțelegeam nimic. El, perfecționistul care, în fiecare zi, la ora 3:55, strângea fiecare ziar, revistă, așeza fiecare carte pe rafturile interioare, pleca acum ca și cum nu ar fi avut niciodată nicio legătură cu acel loc.
A doua zi dimineață am venit la ora obișnuită să beau cafeaua și să-l văd. Aveam atâtea întrebări de pus, atâtea nelămuriri… 7:50. 7:55. 8:00. Nimic. Nu-mi venea să cred. Nu înțelegeam. La un moment dat, barmanul s-a apropiat de mine și a spus: „Domnul cu cărțile m-a rugat să vă dau plicul ăsta.” L-am deschis cu mâinile tremurând. Înăuntru am găsit trandafirul, două scrisori de dragoste vechi, îngălbenite de timp, și, pe o hârtie cu o caligrafie impecabilă, un text:
„Dragul meu, îti mulțumesc din suflet că m-ai ajutat să zâmbesc din nou. Nu te necăji că plec, trebuie. Te rog să ai grijă de trandafirul și de amintirile mele. Dar, în special, te rog să nu lași niciodată iubirea vieții tale să plece de lângă tine, ca să nu trebuiască să regreți o viață că ai pierdut ceea ce era al tău. Ia-o în brațe, strânge-o tare și spune-i
UNDE PLECI?? TE IUBESC, PROSTUȚO!!”
