Dorințele nerostite ale inimii

LOVE.

„N-am să vă spun pe cine am iubit,
dar am iubit.
N-am să vă spun pe cine iubesc,
dar iubesc.
N-am să vă spun pe cine aștept,
dar aștept.
Inima nu are aripi, dar deseori zboară.
N-am să vă spun de cine mi-e dor…
dar mi-e dor… foarte dor.”
Nichita Stănescu

Există momente în viață când iubirea se transformă într-un secret bine păstrat, o amintire ce rămâne doar a inimii. „N-am să vă spun pe cine am iubit, dar am iubit” – aceste cuvinte reflectă acel sentiment profund, de neuitat, care trăiește în noi fără să fie nevoie să-l împărtășim. Unele iubiri rămân tăcute, învăluite în mister, și chiar dacă nu mai fac parte din prezent, ele continuă să existe prin simplul fapt că au fost trăite.

Timpul trece, dar inima nu încetează să iubească. „N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc” ne aduce aminte că dragostea adevărată nu are nevoie de aprobarea sau cunoașterea altora. Ea se naște și trăiește în adâncul sufletului, protejată de privirile curioase ale lumii. Iubirea prezentă, deși uneori nerostită, rămâne la fel de puternică și de autentică.

Așteptarea face parte din viață, chiar dacă este uneori dureroasă sau plină de speranță. „N-am să vă spun pe cine aștept, dar aștept” exprimă acea dorință tăcută care ne ține în mișcare. Fiecare așteptare este un act de credință, o demonstrație a răbdării și a încrederii că, într-o zi, ceea ce ne dorim se va împlini.

„Inima nu are aripi, dar deseori zboară” ne arată că, deși suntem legați de realitățile vieții de zi cu zi, gândurile și sentimentele noastre pot călători liber. În imaginație și în visare, ne permitem să evadăm din cotidian, să trăim dincolo de limitele impuse de rațiune. Zborul inimii este un refugiu, o modalitate de a ne conecta cu dorințele cele mai profunde.

Dorul este acel sentiment care, deși dureros, ne leagă de cei pe care îi iubim sau i-am iubit. „N-am să vă spun de cine mi-e dor… dar mi-e dor… foarte dor” închide cercul acestor trăiri printr-o mărturisire tăcută a suferinței. Dorul poate fi greu de exprimat, dar el rămâne un semn al iubirii, o amprentă care, deși invizibilă, ne modelează sufletul. Ne dorim ca acel gol să fie umplut, dar uneori ne este teamă să-l împărtășim, să-l expunem.

Astfel, fiecare vers al acestei poezii ne poartă într-o călătorie prin trăirile cele mai intime, acelea care, deși nu sunt mereu rostite, definesc esența umană. Ele ne amintesc de importanța trăirilor sufletești și de puterea sentimentelor nerostite.