Frica de după frici..sau lipsa ei
LIFE. Mă întreabă uneori prietenii: „Chiar nu-ți e frică de nimic în afară de Dumnezeu?” Și zâmbesc. Nu din aroganță, ci dintr-un fel de pace ciudată pe care o capeți doar după ce ai trecut prin toate temerile tale și ai supraviețuit.
Adevărul e simplu: nu-mi mai e frică. Pentru că tot ce mi-a fost frică să mi se întâmple… s-a întâmplat deja. Și chiar dacă nu m-a omorât, m-a schimbat. M-a făcut să văd altfel lumea, oamenii, pe mine. Am pierdut oameni la care țineam, am fost trădat de cei în care credeam, am cunoscut sărăcia, singurătatea, rușinea și dezamăgirea. Și totuși, sunt aici. Poate mai dur, poate mai tăcut, poate mai selectiv. Dar viu.
Frica dispare atunci când realizezi că ai căzut de prea multe ori ca să te mai sperii de prăpastie. Când ai simțit durerea și ai înțeles că, oricât ar durea, trece. Când ai văzut oameni mințind cu zâmbetul pe buze și ai înțeles că nu toți sunt ca tine. Și atunci te întrebi: de ce să-mi mai fie frică? Ce altceva mai poate fi atât de înfricoșător când deja ai pierdut tot ce ți-era teamă să pierzi?
Totuși, de Dumnezeu mi-e frică. Dar nu acea frică oarbă, religioasă, care te face să te ascunzi. Ci frica sinceră, curată, respectuoasă. Frica de a ști ce e bine și ce e rău… și totuși să alegi greșit. Pentru că atunci nu mai e greșeală. E alegere. Și odată ce alegi cu bună știință să calci peste ce știi că e corect, nu mai poți da vina pe nimeni.
De aceea mi-e frică de Dumnezeu. Pentru că El mi-a dat conștiința. Mi-a spus ce să fac și ce să nu fac. Și dacă aleg greșit, știu că nu mai e neștiință, nu mai e impuls, nu mai e scuză. E voință. Iar consecințele nu mai sunt pedeapsă… sunt justificate.
Asta e singura frică pe care o mai port: să nu devin propriul meu trădător. Să nu ajung să-mi încalc valorile pentru că „așa e mai ușor” sau „așa fac toți”. Pentru că fricile trec, dar rușinea față de tine însuți rămâne.
Nu-mi mai e frică de viață. Nu-mi mai e frică de oameni. Nu-mi mai e frică de pierderi, durere sau eșec. Mi-e frică doar de mine, atunci când aleg împotriva a ceea ce știu că e corect. Pentru că acolo se naște căderea care nu se mai vede, dar se simte. În liniște. În privirea din oglindă. În tăcerile lungi, când nimeni nu te întreabă nimic, dar tu știi tot.
