Frica de fericire…frica de a fi iubit

LOVE. De ce ne este frică să fim fericiți? Este o întrebare care ne macină în adâncul sufletului, chiar dacă uneori refuzăm să o recunoaștem. De ce, având în urmă traume și spaime vechi, ne sabotăm propria fericire? De ce ne e frică să iubim, să fim iubiți și, mai ales, de ce fugim de cei care încearcă să ne ofere iubire, chiar dacă știm în adâncul sufletului că lângă ei am putea fi fericiți? Ce ne face să căutăm scuze pentru a respinge ceea ce ne dorim cel mai mult?
Fricile noastre se nasc din amintirile dureroase.Traumele lasă urme adânci. Ele ne învață, de multe ori, că fericirea este temporară, că bucuria vine cu un preț sau că vulnerabilitatea atrage suferința. Dacă ai fost rănit, respins sau trădat, începi să crezi că este mai sigur să îți protejezi inima, să nu mai lași pe nimeni aproape. Te convingi că dacă eviți iubirea, eviți și durerea. Dar în realitate, eviți și șansa de a fi fericit.
Frica de a iubi și de a fi iubit vine, de cele mai multe ori, dintr-un sentiment de neputință, de frică. Ne este teamă că, odată ce cineva ne cunoaște cu adevărat, nu ne va mai accepta. Nu fugim de fapt de cei care ne iubesc ci de rănile pe care nu le-am vindecat. În loc să vedem iubirea ca pe un balsam, o percepem ca pe o amenințare.
Mai este și teama de schimbare. Fericirea ne scoate din zona de confort, iar confortul, chiar dacă este construit pe durere sau lipsuri, ne este familiar. Să fii fericit înseamnă să îți asumi o schimbare, să crezi că poți fi iubit și că merită să te iubești pe tine însuți. Dar schimbarea implică nesiguranță, iar asta ne face să ezităm.
Fugim de cei care ne iubesc pentru că, de multe ori, iubirea lor este o oglindă care reflectă nu doar potențialul nostru de a fi fericiți ci și părțile din noi pe care încă nu le-am vindecat. Când cineva ne oferă iubire autentică, este ca și cum ne împinge să ne confruntăm cu propriii demoni. Însă, în loc să vedem asta ca pe o oportunitate de creștere, ne retragem. Este mai ușor să ne agățăm de frici și de scuze decât să riscăm să fim fericiți.
Dar poate cel mai tulburător este faptul că ne sabotăm propria fericire. Căutăm scuze, raționalizăm, găsim defecte în ceilalți sau în situații pentru a justifica de ce nu suntem pregătiți să acceptăm ceea ce ne face bine. Spunem că nu e momentul potrivit, că avem alte priorități sau că persoana din fața noastră nu este potrivită. În realitate, aceste scuze sunt bariere ridicate de frică. Frica de a pierde ceea ce câștigăm. Frica de a ne lăsa vulnerabili. Frica de a fi răniți din nou.
Dar fericirea cere curaj. Cere să ne uităm în față fricile, să le acceptăm și să le depășim. Cere să înțelegem că durerea trecutului nu trebuie să definească viitorul. Cere să facem pași mici, dar hotărâți, spre a ne deschide inimile. Poate că nu vom avea garanții, dar șansa de a iubi și de a fi iubiți este singura care ne poate aduce acea fericire autentică pe care o căutăm.
Așa că, poate că primul pas este să încetăm să căutăm scuze. Să acceptăm că merităm să fim fericiți, chiar dacă am fost răniți. Să dăm voie cuiva să ne iubească și să învățăm să oferim iubire la rândul nostru. Poate că fericirea nu vine fără riscuri, dar riscul merită. Pentru că fericirea, odată găsită, ne vindecă în moduri în care nici nu credeam că este posibil.