Haosul meu preferat
LOVE. Ești haosul meu preferat. Ești furtuna care mă ia prin surprindere chiar și atunci când cerul pare senin. Mă lovești cu vântul tău rece, mă dobori de pe picioare și mă uzi până la piele, dar, paradoxal, în mijlocul dezastrului tău, eu simt că trăiesc. Ești dovada vie că nu tot ce doare e greșit și nu tot ce distruge e de aruncat. Cu tine, durerea a căpătat sens, iar liniștea a devenit plictisitoare.
Ești otrava aia dulce pe care o beau cu ochii deschiși, zâmbind, deși știu că, undeva la capătul poveștii noastre, sufletul meu va plăti. Dar ce pot face când gustul tău îmi amintește că sunt viu? Când fiecare clipă lângă tine e o combinație perfectă de nebunie, pasiune și rătăcire? Cu tine nu există jumătăți de măsură — ori ardem, ori ne stingem, dar niciodată nu plutim.
Știi bine că eu sunt ca stratul de ozon. Te-am protejat de tot ce era toxic, ți-am filtrat greșelile și ți-am îmbrăcat haosul în iubire. Dar ți-ai dorit mereu mai mult — și ai ars, fără milă, ceea ce te ținea protejață la fel cum oamenii fac de fapt în viața de zi cu zi cu stratul de ozon. Când nu voi mai fi, când liniștea mea va fi înlocuită de golul meu, abia atunci vei înțelege că nu se poate respira fără ceea ce ai distrus.
Dar până atunci… nu am ce să fac. Nu pot decât să mă pierd iar și iar în tine, conștient că fiecare atingere, fiecare privire, fiecare noapte în care mă pierd în brațele tale e o nouă doză din otrava mea preferată. Tu ești haosul meu. Furtuna care mă învață, într-un mod dureros și frumos, că iubirea adevărată nu e despre liniște. E despre intensitate. Despre foc. Despre pieire și renaștere în același timp.
Așa că nu, nu vreau să te schimb. Nu vreau să te opresc. Pentru că, oricât m-ar costa, tu ești haosul meu preferat — și, poate, singurul motiv pentru care încă simt că trăiesc.
