Încercând să salvăm pe toți, ne pierdem pe noi
LIFE. Există oameni care nu știu să spună „nu”. Oameni care simt mai profund decât alții, care trăiesc durerea celor din jur ca și cum ar fi a lor. Sunt cei care își lasă întotdeauna problemele pe plan secund, doar ca să aline suferința altora. Ei sunt cei care, indiferent cât de obosiți, triști sau goi se simt, vor găsi mereu o fărâmă de putere pentru a-i ridica pe ceilalți.
Dar nimeni nu îi întreabă vreodată: „Tu ești bine?”
Îi vezi mereu acolo, dispuși să asculte, să ofere un umăr, un sfat, o soluție. Își încarcă sufletul cu necazurile altora, le poartă poverile, le șterg lacrimile. Și într-o zi, fără să își dea seama, obosesc. Într-o zi, se trezesc privind în jur și nu mai găsesc pe nimeni care să facă pentru ei ceea ce ei au făcut pentru alții.
Pentru că toți s-au obișnuit cu ideea că sunt puternici. Că nu au nevoie de nimeni. Că ei sunt cei care repară, nu cei care trebuie reparați. Și poate cel mai trist este că, oricât ar suferi, nu se pot opri. Nu se pot abține să ajute.
Pentru că a ajuta nu este doar un gest, este felul lor de a fi.
Dar ce se întâmplă atunci când, în încercarea de a-i salva pe toți, își pierd propria lume? Ce se întâmplă când oferă tot, iar înapoi nu primesc nimic?
Adevărul e că, oricât de mult am vrea să schimbăm lumea, nu toți oamenii pot fi salvați. Și nici nu toți vor să fie salvați. Și atunci, poate că trebuie să ne întrebăm: „Cine mă salvează pe mine?”
E frumos să fii bun. E minunat să ajuți. Dar nu uita că și tu ai nevoie de tine. Nu uita că dacă te pierzi în încercarea de a-i ridica pe alții, nimeni nu te va putea ridica pe tine.
Așa că, din când în când, ia-ți timp pentru tine. Spune „nu” fără vinovăție. Trage aer în piept și amintește-ți că și sufletul tău merită îngrijire. Pentru că, dacă te distrugi încercând să salvezi lumea, la final, nu va mai rămâne nimeni să salveze ce-a mai rămas din tine.
