Între plecări și reveniri: dansul unei iubiri imposibile
LOVE. Era ca și cum două planete se atrăgeau și se respingeau simultan, fiecare orbitând în propria-i gravitație. De fiecare dată când ea decidea să plece, el simțea că universul îi devine mai gol, dar nu suficient de gol încât să o lase să dispară complet.
Ea găsea scuze să se desprindă. Își spunea că era prea mult, că intensitatea lui o sufoca. Dar adevărul era mai complicat: simțea că el o vedea așa cum nici ea nu îndrăznea să se privească. Și asta o speria. Era un loc de refugiu, dar și o oglindă care îi arăta nu doar ce este, ci și ce ar putea fi.
Își căuta liniștea în alte relații, relații mai simple, mai puțin intense, unde nu trebuia să-și pună sufletul pe masă. Dar liniștea aceea era scurtă, căci dorul de el apărea întotdeauna, ca un cântec pe care nu-l poți uita. Și, fără să știe cum sau de ce, se trezea din nou lângă el, cuprinsă de căldura aceea familiară care îi dădea sens și confuzie deopotrivă.
El o primea mereu, fără întrebări, fără reproșuri. Nu pentru că nu simțea durerea plecărilor ei, ci pentru că știa că o iubire ca a lor nu putea fi explicată, doar trăită. Știa că ea va pleca din nou, dar știa și că va reveni. Erau prinși într-un ciclu fără sfârșit, un dans al sufletelor care nu știau să se elibereze unul de celălalt.
În serile când ea nu era lângă el, el obișnuia să stea singur, privindu-și reflexia într-un pahar de vin. Își spunea că poate ar trebui să o lase să plece de tot, să o elibereze de tot ce însemna el. Dar inima lui nu putea. Iubirea lui nu cunoștea limite, nici măcar pe cele dictate de rațiune.
Și, într-o noapte ca oricare alta, când ușa lui scârțâia iarăși sub greutatea unei reveniri, el îi zâmbea cu blândețe. Ea își găsea locul lângă el, fără cuvinte. Nu era nevoie să vorbească; în tăcerea lor, își spuneau totul.
Era o iubire imposibilă, dar era a lor. Și, într-un fel, poate tocmai imposibilitatea aceasta o făcea să fie atât de reală.
