Istoria fierului de călcat
ISTORIE. Spălarea rufelor și călcatul hainelor au fost două sarcini laborioase ale gospodăriei de-a lungul secolelor. Deși în zilele noastre călcatul hainelor are mai ales scopuri estetice, în trecut, avea și o funcție importantă în dezinfectarea rufelor, eliminând insectele și bacteriile care puteau transmite boli grave. Astfel, implicațiile igienice și cele estetice au influențat rutina oamenilor în ceea ce privește călcatul hainelor.
Primele unelte preistorice pentru călcat se bazau pe greutate și presiune, variind de la simple pietre la „patine” făcute din oase de animale sau crustacee. În timp, au fost dezvoltate și alte instrumente pentru presarea și netezirea hainelor, care au supraviețuit în comunitățile tradiționale. În România, acestea au inclus placa de călcat, cunoscută sub diverse nume precum măngălău, tăvălug, maglă, scândură, zolitor, și multe altele.
Cea mai veche mențiune a călcatului cu căldură provine din China, din secolul al IV-lea î.Hr., când s-a folosit un instrument umplut cu cărbuni încinși pentru netezirea mătăsii. În Europa de Vest, la sfârșitul Evului Mediu, au apărut primele variante de fieraș cu talpă plată și încălzit la foc, urmate rapid de „cutia fierbinte” sau fierul cu cărbuni încinși. Aceste două tehnologii au evoluat în timp prin perfecționare continuă.
În trecut, fiarele de călcat trebuiau utilizate rapid și cu dexteritate, deoarece se răceau repede și nu aveau mecanisme de control al temperaturii, ceea ce crescut riscul de a arde țesăturile. De obicei, mai multe fiare erau menținute la încălzit în timp ce unul era în uz. Pentru a preveni ruginirea, fiarele trebuiau curățate și lustruite cu ceară în mod regulat. În general, călcatul hainelor a avut loc în ziua următoare spălării rufelor.
În plus, pentru articolele mai mari, s-a dezvoltat un alt instrument numit calandru, care a apărut în Europa odată cu secolele XVIII-XIX. La început, acesta era o mașină rudimentară și masivă, prevăzută cu două role prin care treceau lenjeria pentru presare.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au apărut modele de fiare de călcat cu rezervoare pentru diverse tipuri de combustibili, inclusiv gaz natural, petrol lampant, spirt sau grăsime de balenă. Aceste modele ofereau avantaje precum controlul temperaturii și absența producerii de fum sau funingine, putând fi, de asemenea, luate în călătorii.
În gospodăriile bogaților, călcatul hainelor era adesea responsabilitatea spălătoarelor, iar soba din casă era prevăzută cu fante pentru mai multe fiare de călcat. În schimb, în gospodăriile mai modeste, această sarcină era adesea asumată de gospodinele casnice.
La începutul secolului XX, în România, spălătoaresele erau considerate personaje importante și aveau anumite așteptări, precum cadouri sub formă de haine sau încălțăminte, și ajutoare pentru a-și menține energia. Ele lucrau în medie zece sau douăsprezece zile pe lună la două case diferite și se odihneau în restul timpului acasă.
În aceeași perioadă, școala de menaj din București, înființată în 1902, încuraja tinerele cu vârste între 14 și 17 ani să învețe diverse abilități legate de gospodărie, inclusiv spălatul, călcatul și scrobitul rufelor. Aceasta era o pregătire serioasă pentru viitoarea viață de familie și administrarea gospodăriei.
La mijlocul secolului al XIX-lea, au apărut primele modele de fiare electrice pe ambele maluri ale Atlanticului, marcând începutul unei revoluții care a redus într-o oarecare măsură povara personalului gospodăresc. Aceste prime modele erau grele și aveau perioade lungi de încălzire. Cu toate acestea, erau mai eficiente decât soluțiile anterioare. În perioada interbelică, au apărut modelele cu termostat și cele cu abur.
Revoluția electrică în călcat a început să facă călcatul hainelor mai ușor și mai eficient, reducând dependența de cărbuni și alte surse de căldură. Astfel, istoria călcatului hainelor a evoluat de la un proces laborios și manual la o activitate mai accesibilă și eficientă, care a schimbat modul în care gospodinele și familiile se ocupau de îngrijirea rufelor și a hainelor.
