JURNAL DE CĂLĂTORIE: Portugalia – Obiectiv atins: Marea Stâncă Găurită din Prainha (4)
PORTUGALIA. Raport de seară: obiectivul a fost atins. Am găsit, admirat, mângâiat (ca pe o femeie frumoasă) Marea Stâncă Găurită din Prainha. Maiestuoasă. Pentru asta am venit aici. N-a fost ascunsă. Frumusețea nu poate fi mascată – poți să-ncerci, dar este inutil, cineva, mai devreme sau mai târziu (urâtă expresie de lemn!), o va descoperi. Așa și cu stânca asta fantastică, pusă de windows ca screensaver…
Era pe Praia dos Três Irmãos (Plaja celor trei frați), în “palmieratul” Alvor, o freguesia (un soi de suburbie-stațiune) a municipalității Portimão din districtul Faro, regiunea Algarve (cea mai sudică a Portugaliei, acolo unde Atlanticul își dezvăluie cu gentilețe paleta cromatică a aparent nesfârșitelor nuanțe de albastru, amalgamând ceruleum, electric, regal, turcoaz, azur și persan toate frumusețile unui iris acvatic).
Plaja celor trei frați (de la cei trei uriași de piatră care tronează la țărmul fostului mic sat pescăresc), sau plaja stâncilor. Unii spun că e cel mai frumos loc „oceanic” din bătrâna Europă. Alții spun altceva, cu mențiunea că doar primii au fost acolo. Știi, nu poți să vezi Marea Stâncă Găurită din Prainha și să nu rămâi stană de piatră, încremenind cel puțin pentru câteva minute în fața acestei impresionante sculpturi, operă a celui mai talentat artist al lumii: natura.
Galerii aparent nesfârșite, tuneluri săpate în muntele care odinioară se opunea, ca un baraj, protejând țărmul de valurile Atlanticului, peșterile și micile grote unde pescărușii se scaldă adăpostiți de soare și ne-nfricați de apariția omului…
Aici, într-un început de zi sau într-un sfârșit de noapte – nici nu mai știu ce era – am zărit înălțarea mingii de foc deasupra Oceanului, ițită de dup-o dună, în cel mai sălbatic răsărit pe care l-am văzut vreodată: răsărit din Atlantic. Impresiile, așa cum au fost resimțite atunci:
„Ora locală 6.45. Stelele încep să se stingă, una după alta, disciplinat, ca-ntr-o cazarmă. Pe plajă e încă întuneric, pustiul fiind alungat doar de un căutător de scoici, o matinală domnișoară ce se scaldă-n ocean la bustul gol, cu sânii obraznici în vânt, un negru bătrân care doarme pe un șezlong (probabil paznicul stabilimentului) și un cârd de pescăruși aparent aliniați la comanda cuiva nevăzut chiar în buza apei. Și, da, valurile… Impresionante! Și calm. Mult calm. Astrul zilei și-a-nceput spectacolul măiastru, ivindu-se molcom de sub ocean, înroșind orizontul ș-apoi înălțându-se deasupra stâncilor care limitează țărmul de apa-nspumată ca niște străjeri veșnici. Răsărit în Alvor…”.
De-acum putem pleca acasă. Portugalia, un loc în care vrei să revii… dar o s-o faci?
Cătălin VISCHI
