JURNAL DE CĂLĂTORIE – Spania: Guadalest, fantasticul castel locuit de aproape 1.000 de ani și lacul ireal

ZIUA 6. Pitit atât de bine pe o stâncă și protejat de crestele munților Aitana, Serella și Xorta, există un singur loc din care se observă că acolo, unde piatra-nțeapă cerul, există o așezare umană. Sunt și astăzi vreo 200 de suflete care țin în viață orășelul fortificat, creat de mauri în secolul XI. Se numește El Castell de Guadalest (Castelul din Gudalest), însă-i puteți zice mai simplu, Guadalest – nu se va supăra nimeni în orășel care dăinuie de aproape 1.000 de ani.

… despre trecut

Maurii ajunși aici, în inima munților din zona numită azi La Marina Baixa, au botezat locul Guadalest și au edificat, pe cea mai înaltă stâncă, un castel perfect fortificat, aproape intangibil, de necucerit. I-au spus El Castillo de Alcozaiba. Astăzi, din fortificația maură mai există un singur turn, reabilitat perfect (vezi în galeria foto, cel alb, în secțiune pătrată, cu acoperiș).

Din secolul XIII, când catalanii și aragonezii au declanșat prigoana creștină, au luat în stăpânire și Guadalest, însă castelul-orășel a continuat să fie locuit preponderent de musulmani încă 300 de ani, până la 1609, când s-a desăvârșit creștinizarea pe înțelesul nobilililor și a bisericii, iar maurii, urmașii celor care au construit, doar ei știu cum, un castel în vârful unei stânci de 500 de metri, au fost alungați definitiv de pe “Teritoriul lui Dumnezeu”.

În timpul asaltului creștin, însă, în secolul al XIII-lea, un nobil spaniol a edificat în Guadalest un nou castel, cunoscut astăzi sub denumirea Castelul Sfântului Iosif (San Jose). Așa că astăzi, în Guadalest sunt două castele-fortificate (e drept, din Alcozaiba a mai rămas doar turnul de veghe), fapt mai puțin „comercializat” turiștilor.

Din secolul al XIII-lea încoace, Guadalest a avut mulți proprietari, aparținând Coroanei regale (de la regele Jaime al II-lea), baronilor de Sarrià (amirali regali), principelului Pedro de Aragon, ducilor de Gandia și marchizilor de Cardona (amirali ai Aragonului), marchizilor de Ariza sau membrilor influentei familii de Orduña y García.

Poate o să vi se pară ciudat, dar și acum există un fel de proprietar onorific al Castelului Guadalest: marchizul Roberto Luis Sánchez de Ocaña y Chamorro (este marchiz de la Habana, de Guadalest, de Algecilla și viconte de Cuba) – este al șaptelea descendent al familiei nobiliare care deține titlul de marchiz de Guadalest și a moștenit titlul în 2011, la moartea tatălui său.

… despre prezent

Cum ajungi la Guadalest? Cel simplu e cu mijlocul de transport în comun (adică cu autobuzul public, în România se numește autocar). E de cinci stele, deci nicio neplăcere cu transportul. Din Benidorm, e linia 16, nu costă mult (7,5 euro/persoană/dus-întors) și ajunge la destinație cam într-o oră și jumătate pentru că deși distanța e de doar de 25 de kilometri între localități, 16-lea ăsta te plimbă prin tot Benidormul (și e destul de mare, cam cât un municipiu de peste 120.000 de locuitori din România).

Problema e că e un singur autobuz pe zi (și tot cu el vă veți întoarce, timpul de vizitare fiind de vreo 2-3 ore – e suficient dacă nu pierdeți vremea pe la numeroasele muzee de toate din Guadalest). Autobuzul te lasă-n poalele fortificației – o inspirație ar fi să renunțați la tocuri, evident nerecomandate pentru o urcare pe stâncă. Drumul e accesibil, pietruit (ca-n perioada medievală), nu vă gândiți că trebuie să vă pregătiți pentru un asalt cu coardă.

Intrarea și vizitarea interioară a fortificației e gratuită, pentru cele mai multe intrări la muzee (care sunt particulare) e necesar, însă, să plătiți (prețurile nu sunt mari). Sigur, mica urbe montană e înțesată pe străzile-nguste de magazine, cafenele, restaurante, toate cochete și înfăptuite cu gust și respect față de strămoși (am văzut, de pildă, o roată uriașă de car medieval, reabilitată și montată spectaculos deasupra unei porți, sau cactuși, păsări, mozaicuri decorative, de bun-gust, care erau integrate în balcoane, geamuri, uși).

“Miezul” cetății e astăzi Plaza (Piața) San Gregorio. Cromatic, predomină albul (imaculat) și culoarea arămie a stâncii, pentru că atât cetatea, cât și construcțiile din interiorul ei sunt edificate parțial completând muntele (unii pereți sunt, practic, stânci). Logic, aici se vinde orice (miere, gemuri, dulceață, oțet, vin, înghețată) din nisperos, fructul oficial al regiunii La Marina Baixa.

Orașul este protejat UNESCO (nu e și monument UNESCO) și, iar în urmă cu peste patru decenii (în 1974), după reabilitarea completă (cu mare atenție și profesionalism!) a întregii zone (nimic nu a fost omis, ascuns, lăsat pe dinafară!), a fost declarat oraș istoric-artistic. Din curtea castelului puteți admira, de la o înălțime amețitoare, parcul exotic, un soi de grădină botanică cu plante, copaci și arbuști uriași (migdali, măslini, etc.), și evident, spectaculosul lac-baraj Emabassament de Guadalest, parcă pictat într-o ireală nunață de albastru.

Barajul are peste 77 de metri înălțime și a fost ridicat pentru a aduna, ca-ntr-un rezervor de vreo 70 de hectare, apele de pe munții din Guadalest și din Benimantell, Benifato și Beniardà și a le tempera înainte de a le da drumul în râul Algar, care se varsă-n Mediterana. Să privești pe viu lacul de la poalele cetății cioplită lângă maiestuoasa și intangibila stâncă Alcala e hipnotizant! Ce am putut (și știut) am surprins în imagini, iar la întrebarea „Merită să vezi Guadalest?”, răspunsul e clar: „Categoric”. Și, da, uite c-am omis ceva: 2 milioane de vizitatori pe an (cam cât adună câteva județe “turistice” din România…).

Cătălin VISCHI