La revedere, „străin” drag…

LOVE. Uneori, oamenii nu pleacă din viața noastră cu certitudinea unui „adio”. Plecările adevărate sunt tăcute. Sunt pline de cuvinte nespuse, de gesturi rămase în aer, de priviri care se întorc o ultimă dată… doar ca să-și amintească.

Plecările reale se întâmplă între două suflete care s-au iubit, dar nu s-au mai putut înțelege. Între două inimi care au fost cândva acasă una pentru cealaltă… și care acum au devenit din nou străini. Dar nu oricum. Străini cu amintiri.

Nu mai ești parte din viața mea, dar ești în toate locurile unde cândva te iubeam. În cântecele care-mi frâng pieptul, în mirosurile care te aduc înapoi pentru o secundă, în strălucirea unor ochi care nu mai sunt ai mei, dar mi te amintesc.

Mi-ai lipsit azi. Nu pentru că n-ai fost lângă mine. Ci pentru că știu că nu vei mai fi niciodată cu adevărat.

Și totuși, dacă nu ne vom mai întâlni niciodată, sper să fii fericită. Sincer. Pentru că, în ciuda tuturor rănilor, aș vrea ca cineva, undeva, să-ți poarte zâmbetul mai departe.
Să te iubească așa cum nu am știut eu… sau poate cum tu n-ai știut să vezi..

Și da… pentru ultima dată, doar în gând, îți spun: TE IUBESC!

Apoi închid ușa. Nu din ură. Din iubire. Pentru că uneori, iubirea e tocmai puterea de a pleca.