Leonard Azamfirei – Despre birocrația resentimentelor
Există un moment fascinant în viața publică în care lipsa de cunoaștere capătă curaj. Nu curajul decenței, ci curajul acuzației. Este momentul în care repetenții – nu neapărat școlari, ci intelectuali, morali sau civici – descoperă că pot cere diplome și certificate de valoare unor oameni a căror biografie academică îi depășește cu mai multe etaje.
În acest registru, nimic nu este mai spectaculos decât suspiciunea doctă: „Dar are diplomă?” Întrebarea nu vine din dragoste pentru rigoare, ci din nevoia de a trage pe toată lumea în jos, la nivelul celui care întreabă. E o formă de egalizare prin neînțelegere.
Ironia e că această îngrijorare birocratică apare tocmai în fața unui parcurs care, în mod normal, ar provoca tăcere. Olimpiade internaționale, performanță științifică, universități de prestigiu, toate acestea devin brusc irelevante, pentru că undeva, în imaginarul vigilent al acuzatorului, lipsește sau doar pare, o ștampilă sau o foaie scoasă dintr-un dosar.
E ca și cum ai verifica unui maratonist dacă știe să meargă în pas normal sau unui chirurg dacă a respectat conturul într-un caiet de colorat. Logica devine irelevantă; rămâne doar plăcerea măruntă a celui care, neputând urca prin propriile forțe, încearcă să-i tragă pe alții în jos.
Această formă de critică nu e despre adevăr și competență ci despre resentimente și despre disconfortul produs de competență. Pentru că nimic nu irită mai tare mediocritatea decât existența unui standard real și nimic nu sperie mai mult ignoranța decât dovada că inteligența poate fi riguroasă dar deseori, tăcută.
În fond, nu diploma e problema. Diploma e doar pretextul. Ceea ce irită cu adevărat este existența celor care au ajuns undeva prin performanță reală, fără a cere voie unor oameni care nu ar fi fost niciodată capabili să le evalueze munca. Iar asta e greu de digerat pentru cei care confundă funcția cu meritul și vocea ridicată cu argumentul.
Așa se ajunge ca repetenții să aibă pretenții. Nu de învățare, nu de modestie, ci de judecată. Iar satira, uneori, nu mai are ce să adauge. Realitatea e deja suficient de ironic scrisă.
Nu cred că avem nevoie de noi comisii de verificare, ci de un minim exercițiu de luciditate: acela de a recunoaște valoarea atunci când există și de a accepta că nu toți suntem meniți să judecăm totul. Iar dacă tot simțim nevoia unor examene publice, poate ar fi util să începem cu unul simplu: capacitatea de a distinge între merit și inflamație discursivă. Cine nu îl promovează, măcar să nu ceară catalogul.
