Mi-ajunge ceea ce văd. Sau… ceea ce vreau să văd

LOVE. De tânăr am început să nu mai văd bine la distanță. Și, cu timpul, nici de aproape nu mi-a fost prea clar mereu. Dar ciudat e că nu m-a deranjat. N-am simțit nevoia să mă ascund în spatele unei lentile perfecte. N-am alergat după un diagnostic, nici după o pereche de ochelari care să-mi pună lumea în clar. Pentru că, sincer… îmi ajunge ceea ce văd.
Sau mai bine zis: vreau să văd doar ce aleg.

Poate că a fost o formă de apărare. Sau poate o formă de libertate. Când lumea devine prea clară, începi să vezi și ce nu ți-ai fi dorit niciodată să observi. Minciunile din ochii celorlalți. Fisurile din iubire. Sau adevărul din spatele zâmbetelor. Ori poate, și mai rău, începi să vezi prea bine propriile tale neputințe. Așa că, într-un fel, neclaritatea m-a protejat.

Ochiul interior a devenit ghidul meu principal. Am învățat să văd cu sufletul, nu cu retina. Să simt dincolo de aparențe. Să privesc oameni și momente în esența lor, nu în rezoluție perfectă.

Și mai e ceva: neclaritatea îți dă dreptul să visezi. Ce nu vezi exact, poți imagina. Ce nu distingi clar, poți construi cu mintea. Poate că din cauza asta nici nu am simțit că pierd ceva. Dimpotrivă. Am câștigat un fel de pace. O alegere tăcută de a nu privi tot, de a nu ști tot, de a nu înțelege tot.

Trăim într-o lume care ne învață să vedem „corect” – să avem viziune , să analizăm totul, să nu ne scape nimic. Dar eu aleg altceva: să-mi protejez vederea inimii. Acolo unde totul se simte mai curat, mai sincer, mai viu.

Așa că nu, nu port ochelari.
Pentru că văd suficient.
Sau, poate… exact cât vreau să văd.