Mi-e dor de ea cum îi este unui copac de primăvară, cum îi este pământului de ploaie. Dor și distanță
LOVE. Mi-e dor de tine, i-aș fi spus eu, mi-e dor de tine, mi-ar fi scris ea. Deși împărtășim același sentiment de dor, ne convingem că suntem atât de diferiți. Venim din lumi atât de îndepărtate, încât poate toată magia s-ar risipi dacă am încerca vreodată să dăm un sens poveștii noastre. Eu o aștept în fiecare clipă. Mi-e dor de ea cum îi este unui copac de primăvară, cum îi este pământului de ploaie. Am nevoie de ea ca să pot zâmbi din nou. Am nevoie de ea ca să pot spera. Am nevoie de ea ca să pot visa. Ea, pe de altă parte, se ferește să-și deschidă inima, preferând să rămână departe de mine. Știe că odată intrată în joc, s-ar putea pierde pe sine. Timpul trece, iar inimile noastre bat la unison, indiferent de distanța dintre noi. Oricât de mult ar încerca rațiunea să triumfe, gândurile ne unesc uneori chiar și în vis. Un gând care ne poate ridica deasupra norilor, cu aceeași forță cu care ne-ar putea zdrobi de pământ…
Dorul este un sentiment care nu cunoaște granițe sau timp. Este un fir invizibil care ne leagă, indiferent de cât de departe suntem unul de celălalt. Fiecare zi fără ea este ca o zi fără soare, fiecare clipă fără vocea ei este o oră de tăcere în mijlocul unei furtuni. Îmi imaginez mereu cum ar fi să fim împreună, să ne privim în ochi și să ne spunem tot ce simțim. Dar în același timp, știu că acest dor este și ceea ce face legătura noastră atât de specială.
Ea își trăiește viața, probabil cu aceleași gânduri și sentimente. Poate că își ascunde dorul în spatele unui zâmbet sau al unei priviri distante. Poate că în fiecare noapte se gândește la mine așa cum mă gândesc eu la ea. Și totuși, ne păstrăm distanța, protejându-ne inimile de o posibilă suferință. Este o luptă constantă între rațiune și inimă, între dorința de a fi împreună și teama de a nu ne răni reciproc.
Uneori, în momentele de liniște, gândurile noastre se întâlnesc. Este ca și cum sufletele noastre ar avea propriul lor limbaj, unul pe care nici timpul, nici distanța nu-l pot altera. Este un limbaj al dorului, al iubirii nerostite, al speranței și al viselor. În acele momente, simțim că suntem mai aproape ca niciodată, că nu există nimic care să ne poată despărți.
Dar apoi, realitatea ne readuce cu picioarele pe pământ. Ne amintim de motivele pentru care suntem separați, de diferențele dintre noi, de fricile și insecuritățile care ne țin la distanță. Și astfel, continuăm să trăim cu acest dor, un dor care ne însoțește la fiecare pas, un dor care ne definește și ne modelează.
Indiferent de ce ne rezervă viitorul, acest sentiment de dor va rămâne mereu cu noi. Va fi o parte din noi, o amintire a unei povești care ar fi putut fi. Poate că într-o zi vom găsi curajul să ne confruntăm cu temerile noastre și să dăm sens poveștii noastre. Dar până atunci, vom continua să trăim cu acest dor, sperând că într-o zi vom găsi drumul unul către celălalt.
