Nu-i răni pe cei care te iubesc doar ca să-i mulțumești pe cei cărora ai vrea să le pese de tine
LIFE. Una dintre cele mai mari greșeli pe care le putem face este să îi ignorăm sau să răcnim la oamenii care ne iubesc, în timp ce ne străduim să le fim pe plac celor de la care încă așteptăm un semn de afecțiune.
Și, de multe ori, nici măcar nu observăm când începem să facem asta.
Așteptăm un mesaj de la cineva, iar când telefonul sună și este un om apropiat, răspundem fără chef. Ne frământăm pentru o vorbă rece primită în altă parte și ne enervăm când cineva de acasă ne întreabă ceva simplu. Pentru unul găsim timp, explicații și scuze. Pentru celălalt avem un „lasă-mă acum”, spus pe un ton pe care nu l-a meritat.
Omul care ne-a căutat cu drag ajunge să simtă că ne încurcă. Cel care voia doar să ne audă vocea închide telefonul întrebându-se cu ce a greșit.
Iar noi continuăm să ne gândim la persoana care nici măcar nu ne-a întrebat cum ne-a fost ziua.
Există o capcană în siguranța pe care ne-o oferă iubirea celor apropiați. Ne obișnuim atât de mult cu prezența lor, încât începem să credem că ni se cuvine. Știm că mama ne va suna din nou, că partenerul va încerca iar să vorbească cu noi, că prietenul acela bun ne va mai invita la o cafea, chiar dacă l-am refuzat de câteva ori.
„Mă cunoaște, știe că am o perioadă grea.” „Îi trece.” „O să înțeleagă.”
Poate că va înțelege. Poate că și de data aceasta va trece peste. Dar asta nu înseamnă că nu l-a durut. Un om poate să îți înțeleagă supărarea și, în același timp, să sufere din cauza felului în care îl tratezi.
Nimeni nu ar trebui să plătească, prin umilință sau vorbe grele, pentru faptul că îți este aproape.
E dureros să îți dorești afecțiunea cuiva și să nu o primești. E greu să accepți că un om în care ai investit speranță poate să nu îți răspundă cu aceeași căldură. Dar durerea aceasta nu ne dă dreptul să ne descărcăm pe cei care ne iubesc. Ei nu au provocat-o și nu este responsabilitatea lor să încaseze toate urmările ei.
Uneori, alergăm atât de mult după o confirmare, încât nu mai vedem dovezile de afecțiune pe care le primim în fiecare zi. Un „ai ajuns cu bine?”, o farfurie păstrată la cald, cineva care ne ascultă aceeași frământare pentru a treia oară. Par lucruri mici tocmai fiindcă se repetă. În spatele lor este însă un om care se gândește la noi și care își face timp pentru noi.
Merită să ne întrebăm ce primește acel om în schimb. Când l-am ascultat ultima dată fără să ne uităm la telefon? Când l-am întrebat cum se simte și am avut răbdare să auzim răspunsul? Când i-am spus că ne bucurăm că există în viața noastră?
Nu trebuie să așteptăm o despărțire, o tăcere lungă sau o pierdere ca să ne punem aceste întrebări.
Dacă ne recunoaștem în comportamentul acesta, putem începe cu un gest simplu și sincer: „Am fost nedrept cu tine. Eram supărat, dar nu din cauza ta. Îmi pare rău că te-am rănit.” Apoi să avem grijă ca scuzele să se vadă și în felul în care ne purtăm mâine.
Fiindcă oamenii care ne iubesc au nevoie și ei de răbdare, de atenție, de o vorbă bună. Nu doar atunci când avem timp sau când toate celelalte merg bine.
Înainte să mai rănești un om care te caută cu drag, pentru că altcineva nu te caută deloc, oprește-te o clipă. S-ar putea ca omul pe care îl îndepărtezi să îți ofere deja afecțiunea după care alergi.
