Nu, nu vrei să pleci – paradoxul iubirii imposibile
LOVE. „Nu, nu te iubesc, te ador.” – Câte povești nespuse se ascund în spatele acestor cuvinte? Câte inimi au bătut mai tare la auzul lor și s-au frânt în aceeași secundă? E un joc de cuvinte, dar și un labirint al sufletului, o confesiune a unei iubiri care sfidează logica, dar nu și adevărul.
Este genul de iubire care nu intră în nicio definiție, pentru că, deși simți că ai găsit ceea ce te completează, crezi că nu ai nevoie de asta. Te sperie. Te face să îți pui întrebări despre cine ești și ce vrei cu adevărat. Poate că această iubire nu se potrivește cu viziunea ta despre cum ar trebui să fie relațiile. Poate că e prea intensă, prea greu de controlat. Poate că doare doar pentru că există. Și totuși, nu pleci.
Ne place să credem că suntem stăpânii propriilor alegeri, dar iubirea – cea adevărată – vine să ne dărâme iluziile. Când cineva ajunge la esența ta, la nucleul a ceea ce ești, nu mai există mască, nu mai există scut. Fugi nu pentru că nu simți, ci pentru că simți prea mult. Și e copleșitor. Îți spui că „nu am nevoie de tine, ci de cineva ca tine”. Îți cauți refugiu în ideea că persoana potrivită ar trebui să fie altcineva, cineva care se încadrează în tiparele pe care ți le-ai construit. Dar de ce rămâi? De ce continui să întorci privirea către acel suflet care te dezbracă de frici și te arată exact așa cum ești? Pentru că, în adâncul tău, știi că oamenii nu sunt interschimbabili. Nimeni altcineva nu e „ca mine”. Nimeni altcineva nu te face să simți asta.
Ne dorim iubire, dar nu suntem pregătiți pentru intensitatea ei. Ne dorim să fim înțeleși, dar fugim atunci când cineva ne vede dincolo de cuvinte. Ne dorim să aparținem, dar ne temem că a aparține înseamnă să pierdem o parte din noi. E mai ușor să alegi un drum clar, să iubești acolo unde simți că ai control. Dar ce faci atunci când iubirea care te cheamă nu e una liniară, ci una care îți zguduie universul?
Paradoxul e că, deși spui că nu vrei această iubire, deși poate chiar încerci să te convingi că nu e pentru tine, nu pleci niciodată definitiv. Nu poți. Pentru că unele iubiri nu sunt făcute să fie înțelese. Ele doar există, sfidând rațiunea, sfidând fricile noastre, sfidând ceea ce credeam că știm despre noi. Și atunci, întrebarea nu este „de ce nu pleci?”, ci „de ce continui să negi ceea ce sufletul tău a știut dintotdeauna?”.
