Nu știu ce cauți în viața mea… sau…?

LOVE. Azi ți-am spus că te iubesc. Poate pentru că simt. Poate pentru că mi-ai spus și tu. Sau poate doar pentru că nu mai pot să nu o spun.

E ceva acolo, între noi, ce nu poate fi pus în cuvinte. Un fel de recunoaștere veche, de parcă ne-am știut din altă viață, dar ne-am găsit abia acum. Poate întâmplarea a făcut ca pașii noștri să se încurce, dar inima… inima știa de mult drumul.

Nu știu ce cauți în viața mea. Sau poate nu știu ce caut eu în a ta. Dar simt că n-ai greșit ușa. Și nici eu. E un fel de „acasă” în privirea ta. Și, Doamne, cât de rar simți asta.

Ai apărut din senin, dar de parcă ai fost mereu acolo. N-a fost nimic planificat, n-a fost nici măcar o chemare. Doar o prezență. O prezență care m-a liniștit și m-a tulburat în același timp.

Sunt zile în care nu știu dacă vreau să rămân. Și nopți în care știu că nu pot pleca. Pentru că, la naiba… poate m-am îndrăgostit de tine. Sau poate te iubesc. Sau poate… e ceva ce nu se poate numi. Și nici nu trebuie.

Pentru că, vezi tu, iubirea asta nu are nevoie de explicații. Are nevoie doar să existe. Să ardă. Să îmbrace tot ce suntem și tot ce nu vom înțelege niciodată.

Și dacă mâine nu vom mai ști ce suntem, azi știu sigur: te iubesc. Nu pentru că trebuie. Nu pentru că pot. Ci pentru că… ești TU.

Și mai știu ceva… Sunt convins că, într-o zi, o să aflăm și de ce ne-am întâlnit. Curând.