Părinții nu se iartă. Părinții se înțeleg

LIFE. Există un moment în viață în care începi să-ți privești părinții altfel. Nu doar ca pe mama și tata, ci ca pe doi oameni care au avut propriile slăbiciuni, frici și lupte. Oameni care au greșit, poate uneori chiar față de tine, dar care au rămas parte din ceea ce ești astăzi. Iar atunci apare întrebarea: avem noi, copiii lor, ceva de iertat?
Uneori, oamenii îți vorbesc despre greșelile părinților tăi de parcă ți-ar dezvălui ceva ce n-ai știut. „Tatăl tău a băut.” „Mama ta a greșit.” „Ai tăi n-au fost perfecți.” Și? Dacă astăzi nu mai sunt lângă tine, cu ce te ajută să le numeri greșelile? Schimbă trecutul, vindecă vreo rană sau îți face prezentul mai bun?
Nu. Doar întorci iar și iar aceeași piatră în suflet și te miri că sub ea nu mai crește nimic.
Toți părinții greșesc pentru că, înainte de a fi părinții noștri, au fost oameni. Au avut slăbiciuni, frici și neputințe. Poate dependențe. Poate alegeri pe care, dacă ar putea întoarce timpul, le-ar face cu totul altfel. Au dus lupte despre care noi, copiii lor, poate nu am aflat niciodată și au încercat să fie părinți într-o vreme în care nimeni nu le-a dat un manual despre cum să facă asta.
Eu nu vreau să-mi judec părinții pentru ceea ce n-au reușit să fie. Prefer să-mi amintesc ceea ce, chiar și cu toate greșelile lor, au reușit să lase în mine. Și nici măcar nu-mi place să spun „Mi-am iertat părinții”. Mi se pare prea mult. Cine sunt eu să mă așez deasupra lor și să pronunț sentința iertării?
Părinții mei fac parte din mine. Din omul care am devenit, din binele pe care încerc să-l fac, din greșelile pe care încerc să nu le repet și poate chiar din puterea mea de a-i ierta astăzi pe ceilalți. Nu trebuie să pretind că n-au greșit pentru a-i iubi și nici să șterg lucrurile care au durut. Înțelegerea nu înseamnă negarea trecutului, ci refuzul de a-l lăsa să otrăvească prezentul.
Pentru că din trecut poți măcina două lucruri: neghina resentimentului sau grâul înțelegerii. Eu aleg grâul.
Părinții nu trebuie transformați în sfinți după ce pleacă, dar nici condamnați la nesfârșit pentru că, atunci când au trăit, au fost oameni. Poate că adevărata maturitate vine tocmai atunci când reușim să-i vedem întregi, cu binele și răul lor, cu reușitele și căderile lor, și să înțelegem că inclusiv din greșelile lor s-a construit câte ceva din noi.
Părinții nu se iartă. Părinții se înțeleg, se asumă și se iubesc. Iar atunci când nu mai sunt, îi purtăm mai departe prin ceea ce alegem noi să devenim.




