Pe vremuri, „mă-ta” avea un nume și noi aveam obraz
LIFE. Nu ne lipseau obrăzniciile și nici vorbele aruncate la supărare. Dar, pentru mulți dintre noi, exista o limită învățată acasă: omul din fața ta trebuia luat în seamă. Astăzi avem atâtea mijloace să ne facem auziți, încât pare că am uitat să ne mai vorbim.
Când venea cineva în vizită, televizorul se dădea mai încet. Poate că emisiunea era interesantă, poate că tocmai începea ceva așteptat toată săptămâna. Dar intrase un om în casă. Îi făceai loc, îl întrebai de sănătate, aduceai un scaun din bucătărie dacă nu mai era unde să se așeze. Pentru o vreme, atenția se muta asupra lui.
Astăzi poți să stai pe o canapea, între doi oameni care te-au invitat la ei, și să aștepți să termine fiecare ce are de văzut pe telefon. Din când în când, unul ridică ochii și spune: „Zi, zi, că te ascult.” Iar după ce ai spus, te întreabă exact lucrul pe care tocmai l-ai explicat.
Nu se întâmplă peste tot. Dar se întâmplă suficient de des încât aproape să nu ne mai deranjeze. Aici este, poate, schimbarea cea mai mare: ne-am obișnuit să fim tratați ca un zgomot de fundal.
În cartierele copilăriei noastre, oamenii aveau un loc în viața celorlalți. Știai cine stă singur, cine lucrează de noapte, cine este bolnav și la ce ușă poți cere o șurubelniță. Nu iubeai tot blocul. Cu unii te mai și certai. Dar îi cunoșteai, iar faptul că îi cunoșteai aducea o anumită grijă în felul de a te purta.
Dacă vecinul dormea după schimbul de noapte,dădeam cu mingea mai ușor de perete. Dacă o femeie urca greu cu sacoșele, se găsea cineva să i le ducă până la ușă. Dacă trecea un om în vârstă pe aleea pe care o ocupaserăm cu joaca, ne strângeam puțin. Nu ieșea nimeni să filmeze gestul. Nici nu ni se părea că făcuserăm ceva deosebit.
Așa se cuvenea.
Două cuvinte care țineau locul multor explicații.
Și mama unui prieten avea locul ei în această lume. Era femeia care ne ținea uneori ghiozdanul până ne legam șireturile, care ne punea câte o felie de pâine în mână sau ne primea în hol când începea ploaia. Putea să fie severă, putea să nu ne lase să intrăm încălțați. Dar când o întâlneam pe stradă, o recunoșteam și ne schimbam tonul.
„Mă-ta” se auzea și atunci. Să nu ne prefacem că am copilărit într-un manual de bune maniere. Însă una era vorba familiară dintre doi prieteni și alta era să iei în derâdere mama cuiva. Simțeai unde se termina gluma. Iar dacă nu simțeai, exista de obicei cineva care să-ți spună că ai întrecut măsura.
Astăzi, uneori, tocmai depășirea măsurii aduce aprobarea grupului. Cu cât replica rănește mai tare, cu atât pare mai reușită. Cine se supără trebuie să se justifice. Cine jignește se apără simplu: „Așa vorbesc eu.”
De parcă felul în care vorbești ar fi un fenomen meteorologic. N-ai ce-i face, a venit peste noi și trebuie suportat.
Nu cuvântul „mă-ta”, luat singur, măsoară educația unui om. Dar felul în care este aruncat poate spune mult. În spatele lui se află o femeie pe care poate nici n-ai cunoscut-o și despre care îți permiți orice, numai pentru că vrei să câștigi o ceartă. Mama cuiva devine muniție. După aceea râdem și mergem mai departe.
Altădată, rușinea de a fi fost necuviincios mai rămânea cu tine o vreme. Îți aminteai cum se uitase omul acela la tine. Îți venea greu să-l întâlnești din nou. Astăzi pare că am devenit foarte preocupați să nu ne simțim prost pentru nimic, inclusiv pentru lucrurile pentru care ar fi sănătos să ne pară rău.
Nu vorbesc despre umilire. Vorbesc despre acel mic disconfort care te face să te întorci și să spui: „Iertați-mă, n-am procedat bine.”
Era și o anumită seriozitate a lucrurilor mărunte. Dacă împrumutai ceva, îl duceai înapoi. Dacă promiteai că ajungi, omul se putea baza pe tine. Dacă stricăciunea era făcută de mâna ta, nu devenea automat problema celui care o descoperise.
Astăzi, un mesaj citit și lăsat fără răspuns a ajuns să țină loc de refuz. O întâlnire poate fi abandonată fără un telefon. Cineva așteaptă, își amână treaba, se uită la ceas, iar explicația vine târziu și fără prea multă apăsare: „N-am mai ajuns.”
Ca și cum asta n-ar fi observat și cel care a așteptat.
Ne-am modernizat mijloacele, dar în unele privințe ne-am ușurat prea mult obligațiile față de ceilalți. Putem anunța în câteva secunde că întârziem și tot nu o facem. Putem întreba un om cum se simte fără să ieșim din casă și trec săptămâni până ne amintim de el.
În schimb, știm ce a mâncat la prânz cineva pe care nu l-am întâlnit niciodată.
Ar fi comod să spunem că toate acestea sunt ale copiilor de astăzi. Numai că vezi și adulți care discută la telefon în timp ce casiera le vorbește, care se împing în față fără să privească în urmă sau care se adresează unui chelner de parcă, odată cu nota de plată, ar fi cumpărat și dreptul de a-l umili.
Copiii sunt acolo. Văd cine primește respect și cine este tratat de sus. Înțeleg repede dacă politețea din familie este un obicei sau doar o ținută pe care o îmbrăcăm atunci când avem ceva de obținut.
De aceea, când ne plângem că nu mai suntem salutați, ar merita să ne întrebăm și ce am făcut cu salutul primit. Am răspuns? Ne-am oprit o clipă? L-am văzut pe copilul acela sau am continuat să privim în ecran, convinși că nouă ni se permite?
Respectul din trecut nu se păstra singur. Era cerut, repetat și, în multe case, arătat prin exemplu. Cineva avea răbdare să te trimită înapoi dacă ieșiseși fără să mulțumești. Cineva îți explica de ce nu întrerupi. Cineva îți arăta că un om nu devine mai puțin important fiindcă are haine modeste sau o meserie grea.
Desigur, au existat și exagerări, și nedreptăți, și frică numită educație. Nu avem de ce să le recuperăm. Dar nici să aruncăm odată cu ele tot ce ținea oamenii atenți unii la alții.
Mi se pare că de această atenție ne este, de fapt, dor. De senzația că prezența ta contează. Că, atunci când intri undeva, cineva ridică privirea. Că, atunci când vorbești, nu trebuie să concurezi cu un ecran. Că mama ta rămâne un om demn de respect chiar și pentru cel care este supărat pe tine.
Nu putem întoarce timpul și nici n-ar trebui să ne dorim toate lucrurile așa cum au fost. Putem însă să păstrăm câteva gesturi care nu s-au învechit deloc: să răspundem, să ne ținem cuvântul, să facem loc, să ne cerem iertare.
Și, când intră cineva în casă, să lăsăm telefonul jos.
Pe vremuri, dădeam televizorul mai încet.
Omul venise la noi.
