Povestea frunzei și a iubirii
LOVE. Un copil l-a întrebat pe tatăl său cum poate păstra iubirea pentru totdeauna. Tatăl a zâmbit și i-a spus o poveste.
Un om, într-o zi, s-a gândit să aleagă un mugure de pe o creangă și să-i urmărească dezvoltarea. În fiecare zi trecea pe lângă copac și observa cum mugurele se transforma încet într-o frunză. Frunza devenea tot mai mare, tot mai frumoasă, iar pentru el era cea mai frumoasă frunză din tot copacul.
Toată vara o admira. La fiecare furtună puternică mergea să vadă dacă mai e acolo. Frunza aleasă era rezistentă și rămânea pe creanga ei. Apoi a venit toamna. Deși îngălbenită, nuanțele ei străluceau frumos printre verde, galben și roșu. Era frumoasă și așa. Omul trecea zilnic pe lângă copac, o vedea și zâmbea.
Într-o zi târzie de toamnă, frunza nu mai era la locul ei. Omul a început să o caute prin mormanul de frunze, dar toate păreau la fel — un covor uniform așternut pe alee. Frunza lui se pierduse în mulțime.
A venit iarna. Apoi primăvara.
Omul nu a renunțat. A ales alt mugure. L-a văzut din nou dezvoltându-se, devenind o frunză frumoasă. Din nou furtuni, din nou rezistență. Iar inevitabil, toamna a venit din nou. Frunza se îngălbenea, cu culorile frumoase ale toamnei.
De data aceasta însă, omul a avut grijă de ce era în jur. A măturat frunzele căzute de sub copac, a păstrat locul curat. Și în ziua în care frunza a căzut, a recunoscut-o imediat printre puținele frunze rămase. A luat-o, a pus-o într-o carte și a continuat să se bucure de ea. Chiar și uscată, tot frunza lui frumoasă era.
Tatăl s-a uitat la copil și i-a spus:
– Așa este și iubirea. Nu o poți opri din a se schimba. Nu o poți ține mereu pe creangă. Dar poți avea grijă de ea. Poți face loc în jur, poți fi atent, prezent. Și chiar dacă nu mai este vie așa cum a fost la început, dacă ai păstrat ce contează, ea rămâne a ta. Sub altă formă. Cu altă culoare. Cu alt sens.
Iubirea nu se păstrează pentru totdeauna la fel. Iubirea se recunoaște, se îngrijește și se onorează, chiar și atunci când se transformă.
