Povestea zilei – Aventurile unei frunze de toamnă

POVESTE. A fost odată, tare demult, un împărat bătrân care avea numeroși slujitori voinici ca ursul și tari ca piatra. Aceștia își asumau răspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blânde și mai frumoase.

Oamenii încă de mult, pe acest bătrân împărat l-au numit Copac, pentru că stă de veghe toată noaptea și toată ziua, adăpostind pe toți trecătorii, lăsându-i să stea la umbra frunzelor care erau copilele.

Slujitorii, după iscusința lor, aveau nume de ramuri. Toți aceștia formau împreună un singur copac, cu multe ramuri și frunze, un copac bătrân de neîntrecut la numărul anilor.

Ziua era tot mai zglobie și copacul juca diferite jocuri cu ramurile și frunzele care trăiau în liniște și pace.

Într-o zi, se năpusti asupra lor un vânt tare și puternic, care spărgea feroneriile oamenilor și ridica în slavă hârtiile și praful de pe drum. Atunci, copacul tată-împărat chemă toate frunzele și pe toți slujitorii și le spuse:

• Dragii mei copilași, suntem aproape în pragul despărțirii; vântul suflă aspru spre frunze fără pic de milă. Nu se știe care dintre voi va așterne un covor de rugină și nici nu se știe care va avea mai multe zile.

Eu, ca tată, vă sfătuiesc să nu umblați hai-hui, ci țineți-vă de frunza mamă și aveți grijă să nu vă dezlipiți de ea.

Vorbele împăratului sunau tare și zgomotos; se auzea cum vântul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremură și cât pe ce era să se aplece la pământ cu toată împărăția. Dar să lăsăm asta pentru mai târziu și să vedem ce s-a întâmplat mai departe.

Mezina, frunza rea și neascultătoare, dar totodată grijulie pentru împărățiile din jur, se strecura pe sub ramuri și o lua din loc prin vecini să vestească de sfaturile bătrânului. Merse ce merse din loc în loc și mai vestea pe câte un împărat care îi ieșea în cale de primejdia și nenorocirea ce avea să urmeze.

Unul dintre împărați o opri din drum și o luă de mână, zicându-i:

• Draga mea copila, dulce și blajină, am aflat ce vremuri vor veni, dar de asta nu-ți face griji și să nu-ți fie teamă. Să știi că va veni toamna.

Fata-frunză făcu niște ochi mari și își închipui că toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cântec, un leagăn, un copil…

• Ce-ar fi să-l întreb „cum e toamna?”, își zise în gând mezina frunză.

Și hotărâtă de acest lucru, prinse curaj și spuse:

• Bătrânele unchi, ce este toamna?
• Toamna este a treia fiică a anului ce coboară din înaltul cerului să-și așterne trena ei de culoare galben-brun-aramie, trena fiind voi frunzele care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură. De cum soseste de pe dealuri, începe a stropi cu mănunchi de ciumafai, natura udă, dând pentru ea culoarea ei simbolică de toamnă.

Atunci soarele va coborî spre asfintit. Răcoarea va brazda întinsul și deodată, samanta se va scutura, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adânc pentru totdeauna. Bruma rece și vântul sturlubatic sunt prieteni nedespărțiți ai toamnei. Împreună vor salta frunzele în sus până în înaltul cerului, iar apoi le vor lăsa din nou pe pământ.

Voi vă veți apleca în fața toamnei, părăsind copacul definitiv, tatăl care v-a susținut atât timp în adierea vântului slab. Dar pentru oamenii vrednici, toamna este ca o pagină din cartea vieții care își aduce roadele ei cu ea. De cum o zăresc, se apucă cu grijă să-i culeagă vesmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul.

Dar toamna nu este mai prejos, căci ea e mândră și fericită de vrednicia lor și de aceea le acordă toată încrederea și speranța ei.

După câteva secunde, din fantezia povestirii, fata frunză făcu niște ochi mari și galbeni ca semn de dezmorțire, îl salută cuviincios pe bătrânul copac, îi spuse „la revedere” cu un glas stins, subțire și se îndreptă iute spre casa părintească. Ajunsă acasă, fu întrebată de părinți pe unde a umblat, iar ea, cu lacrimi în ochi, istorisi tot ce i s-a întâmplat.

Cum termină, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropie de ea.

Fructele îi țineau trena, coronita de flori strălucea din ce în ce mai tare, în calea ei se așezau frunze de miresme de flori. Dar, în sfârșit, ajunse la tatăl împărat și cu încuviințarea lui, lua toată calea frunzelor, copilele și le duse cu ea, rămânând în urma dorul părinților, lacrimi amare, pustietate, iar în față frunze ce se roteau în jurul toamnei.

Doar o urmă a mai rămas, o lacrimă de frunză și roua ce se așeza pe copacul împărat. El urma să stea de veghe și să adăpostească în continuare toți trecătorii care făceau popasuri sub el.