Povestea zilei – Vorbele împietrite de Valentina Neacșu

POVESTE. A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nici nu s-ar pomeni, a fost un împărat care împărățea împreună cu împărăteasa lui o împărăție împărățească, unde oamenii erau mereu calmi și fericiți, nu existau certuri sau războaie, nici sărăcie. Și într-una din zile a venit mare veste de la palat că familia regală a dat naștere unei fetițe.

Toți supușii s-au bucurat, iar ursitoarele din zonă au dat fuga să prorocească nou-născutei cum îi va fi viața. Prima dintre ele i-a prezis că va fi frumoasă cum nu s-a mai văzut. A doua, că va fi deșteptă și înțelegătoare, întotdeauna plăcută de cei din jur. Când să-și spună și cea de-a treia mașteră vorbele, micuța a început să plângă, probabil de foame. Supărată de întrerupere, aceasta i-a ursit ca de câte ori își va spune opiniile sau părerile despre oamenii, ființele, întâmplările, lucrurile din jur, limba îi va împietri și nu va mai putea zice nimic până când cineva nu o va iubi mută și cu limba pietrificată.

Părinții s-au îngrijorat de așa prorocire, dar și-au propus să își educe fata astfel încât să nu exprime decât vorbe libere de păreri și opiniile altora. Iar prințesa noastră creștea exact așa cum i s-a ursit: frumoasă de nu avea pereche și îndrăgită de toți.

Povestea întotdeauna oamenilor ce găsea prin cărți, asculta analizele altora, îi plăceau glumele, plimbările, muzica și marea, gândea mult, vorbea doar cât trebuia. Dar ceva umbrea fericirea ei și a părinților: cum ar putea să moștenească și conducă împărăția o persoană fără opinii, păreri, argumente proprii? Sau poate chiar mută, dacă destinul se va dovedi implacabil? Și cine să iubească o prințesă cu limba de piatră?

Timpul trecea, iar împăratul nostru îmbătrânea, fiind nevoit astfel să se retragă din îndatoririle regale. Și-a chemat fata să îi spună ce are de făcut, amintindu-i că nu poate avea inițiative proprii:

– Draga mea, am fost un monarh iubit. Ori de câte ori ai de luat o decizie, le spui supușilor că tatăl tău a lăsat scris să se întâmple așa.

– Dar tată, eu cred că ar trebui să-mi confrunt soarta și să scap de blestem. Nu poți conduce o țară care se dezvoltă și se schimbă în rând cu timpurile, doar cu ideile tale împietrite în timp.

Dar abia a apucat prințesa noastră să-și spună părerea că și-a simțit limba grea și imobilă. Prorocirea ursitoarei lovise!

Cu un împărat bătrân, neputincios și o moștenitoare a tronului mută și nefericită, împărăția a intrat în declin. Oamenii nu mai erau pururea calmi, au apărut conflictele, iar amenințările regatelor din apropiere nu au întârziat să apară. S-a făcut un comitet de inițiativă care a mers pentru consultări la cele trei ursitoare, dar răspunsul a lovit dur: blestemul se va risipi doar dacă cineva o va iubi pe prințesă așa mută și împietrită cum era.

Evident că vestea a ajuns peste mări și țări, iar la ușa palatului s-a făcut coadă de pretendenți. Prinți din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, cavaleri, băieți de bani gata din familii boierești, au venit să cunoască prințesa atrași de împărăția care li se promitea, frumusețea mutei și, poate, ideea de a fi salvatori.

Toți se pierdeau în ochii frumoși ai fetei, erau atrași de talia ei mică și părul care îi curgea în valuri, dar când o vedeau chinuindu-se să vorbească, fugeau mâncând pământul!

Zilele treceau, pretendenții și șansele moștenitoarei la o viață normală se răreau. Într-o dimineață frumoasă de vară, prințesa a ieșit să se plimbe prin grădina palatului. Așezându-se pe o bancă, i-a sosit alături un câine mic și drăguț care a început să dea bucuros din coadă. Mângâindu-l și admirându-i ochii blânzi care o priveau cald, prințesa a început să simtă că îi poate vorbi. Dragostea necondiționată a patrupedului a făcut blestemul să dispară!

Era cățelul grădinarului, un tânăr chipeș, cuminte și muncitor. Care o iubea în secret, dar nu a îndrăznit niciodată să spere că ar putea fi mai mult decât un vis relația lor.

Acum că prințesa avea grai, avea și iubit, lucrurile au început să prospere din nou în împărația împărățească. Au făcut o nuntă ca în basme și se aude că ar fi trăit fericiți până la adânci bătrâneți, ba chiar și după.