Privirea inimii
LOVE. Era o lume pe care nu o cunoscuse niciodată. Pentru ea, răsăritul nu era o explozie de culori pe cer, ci un moment cald descris în cuvintele celor dragi. Apusul nu era un spectacol de nuanțe arămii, ci o promisiune a unei nopți liniștite. O viață trăită în întuneric, dar nu lipsită de lumină. Fata era nevăzătoare din naștere, dar crescuse înconjurată de dragoste și nu se simțise niciodată dată la o parte.
Când a crescut, l-a întâlnit pe el. Un băiat care o iubea cu fiecare cuvânt, cu fiecare gest. Zi de zi, îi descria lumea pe care nu o putea vedea. Îi spunea cum arată răsăritul, apusul, cerul senin. O învăța să simtă culorile. Roșul era căldura focului dintr-un șemineu, galbenul era strălucirea soarelui, albastrul era frigul iernii care îți îngheață obrajii, iar verdele era mirosul proaspăt al ierbii cosite. Nu era doar un joc al imaginației, era felul lui de a-i arăta lumea.
Dimineața îi spunea mereu: „Bună dimineața, iubito!”, iar seara, înainte să adoarmă, îi șoptea: „Noapte bună, iubito. Ne auzim dimineața.” Se întâlneau, se plimbau, râdeau împreună, iar dragostea lor creștea cu fiecare zi. Dar, în adâncul sufletului ei, fata visa să vadă cu adevărat toate lucrurile pe care el i le descria. Și el îi spunea mereu: „Ai răbdare, iubito. Tehnologia avansează. Într-o zi, vei putea vedea. Ți-aș da ochii mei, dacă acest lucru ar fi posibil.”
Apoi, într-o zi, o veste le-a aprins speranța. O clinică anunța că face operații revoluționare de transplant care ar putea fi o șansă pentru ea. Cu sufletul la gură, au sunat și au obținut o programare. Doctorul a consultat-o și i-a spus că există posibilitatea să își recapete vederea, dar era nevoie de un transplant de cristalin și retină. Era o procedură rară, iar donatorii erau aproape imposibil de găsit. Să fie atât de aproape și totuși atât de departe de împlinirea visului ei?
Ieșind din cabinetul doctorului, fata era copleșită. Lacrimile îi brăzdau obrajii. El a rugat-o să aștepte câteva minute pe bancă, spunând că și-a uitat telefonul în cabinetul doctorului. Când s-a întors, au plecat spre casă, fără să spună prea multe. Înainte de a o lăsa acasă, a privit-o în ochi și i-a spus: „Nu-ți pierde speranța. Sigur va fi bine.”
Două zile mai târziu, telefonul a sunat. Era medicul. Un donator fusese găsit. Operația putea avea loc.
Bucuria fetei nu putea fi descrisă în cuvinte. În ziua operației, el a mers cu ea la spital. I-a luat fața în palme și a privit-o îndelung, ca și cum ar fi vrut să-și imprime chipul ei în suflet. Apoi a sărutat-o ușor și i-a spus: „Nu voi fi aici când te vei trezi. Doctorul nu permite vizite pentru siguranța ta. Ne vom vedea când totul va fi bine. Te iubesc!”
Operația a fost un succes. După nici o săptămână, fata a început să vadă. Pentru prima dată, lumea i s-a dezvăluit în toate culorile pe care doar le simțise înainte. A vrut imediat să împărtășească totul cu el. Îl suna zilnic, dar el tot amâna întâlnirea. În tot acest timp, ea descoperea frumusețea lumii. Și oriunde privea, își amintea cuvintele lui, simțind cum culorile se potriveau perfect cu descrierile pe care i le făcuse.
Apoi, în sfârșit, ziua mult așteptată a venit. Ușa salonului s-a deschis și l-a văzut pentru prima dată. Înalt, frumos, elegant… dar nevăzător.
Șocul a fost imens. „Cum… și tu ești nevăzător?” a întrebat ea, cu vocea tremurândă. „Atunci cum îmi descriai toate acele lucruri? Cum ai știut toate acele detalii?”
El a zâmbit trist și i-a spus: „Important e că am putut să te fac să vezi în tot acest timp, până ai reușit să vezi cu adevărat. Asta e tot ce contează. Restul sunt doar amănunte.”
Zilele treceau, fata era bine și se pregătea să meargă acasă. Dar neliniștea o măcina. El a simțit asta și a întrebat-o: „Ce s-a întâmplat?”
Ea a ezitat, apoi a spus încet: „Nu știu cum să îți spun… Acum că văd, îmi este mult mai greu să stau cu tine. Îmi amintești de zilele în care nu vedeam… și eu nu vreau asta.”
El a ascultat-o în tăcere. Nu a spus nimic pentru câteva secunde care i s-au părut o eternitate. Apoi, cu un zâmbet trist, a rostit:
„Înțeleg. Poate că, de fapt, nu ai nevoie să vezi doar cu ochii.”
Fata a simțit un gol în stomac. Știa că îl rănea. Știa că el făcuse totul pentru ea. Dar în același timp, lumea nouă pe care o descoperea era copleșitoare, iar el părea acum parte dintr-un trecut pe care voia să-l lase în urmă.
Au plecat din spital împreună, dar în tăcere. Ea privea orașul, culorile, fețele oamenilor, vitrinele magazinelor, cerul, iar el mergea încet lângă ea, cu bastonul său alb atingând asfaltul. Odată ajunși în fața blocului ei, el a spus doar atât:
„O să te las să-ți trăiești viața. Nu te voi opri. Dar amintește-ți că unele lucruri nu se văd doar cu ochii.”
Apoi a plecat.
Zilele s-au transformat în săptămâni. Fata era tot mai absorbită de noua ei viață. Se întâlnea cu oameni noi, descoperea locuri, trăia cu intensitate fiecare detaliu pe care nu-l putuse percepe înainte. Dar, oricât de strălucitoare era lumea, ceva lipsea.
La ultima consultație, doctorul i-a spus fetei adevărul. Donatorul fusese chiar el. Nu era nevăzător înainte de operație, dar, deși știa că riscul era imens, și-a dorit mai presus de orice ca ea să vadă lumea pe care i-o descrisese mereu. Din păcate, pentru el operația nu a fost un succes. Și-a pierdut vederea complet.
A înțeles atunci. Lumea era frumoasă, dar sufletul ei era gol fără el. Și-a amintit fiecare cuvânt pe care i-l spusese, fiecare descriere pe care i-o făcuse, fiecare sentiment pe care i-l transmisese. Și-a dat seama că, deși vedea acum totul, pierduse tocmai esența lucrurilor: privirea inimii.
A alergat spre apartamentul lui, sperând că nu e prea târziu. A bătut la ușă, tremurând. După câteva momente, ușa s-a deschis. El era acolo, același, dar puțin mai obosit, puțin mai tăcut.
„Am învățat să văd, dar fără tine, lumea nu mai are culoare,” a spus ea, cu lacrimi în ochi.
El a zâmbit și, pentru prima oară după mult timp, a întins mâna spre fața ei, atingându-i obrajii.
„Te-am iubit și când nu vedeai. Te iubesc și acum. Însă nu sunt sigur că asta e ceea ce îți dorești cu adevărat.”
Ea a luat mâna lui în ale ei și a spus:
„Vreau să văd din nou lumea prin tine. De data asta, cu adevărat.”
El a zâmbit blând și a spus: „Ți-am promis că îți dau și ochii mei dacă e necesar… Ei bine, m-am ținut de cuvânt.”
