Prostia moare greu. De fapt, nici nu moare…niciodată din păcate!
ZI CU ZI! Caragiale a spus-o acum mai bine de un secol: „Proștii mor, dar prostia e nemuritoare.” Și uite cum, după 130 de ani, ne uităm în jur și ne dăm seama că nu doar avea dreptate, dar parcă vorbise chiar despre noi, despre azi.
România de azi e fix continuarea logică a României lui Caragiale. Cu aceleași personaje, doar că le zice altfel: în loc de Dinu Păturică avem influenceri, în loc de Farfuridi avem analiști politici, și-n loc de Cațavencu avem niște pseudo-intelectuali cu microfonul la gură și mintea în buzunar.
Proștii se duc, dar lasă în urmă structuri, partide, sisteme. Prostia se organizează, se vaccinează împotriva logicii și se înmulțește mai repede decât adevărul. Și pentru că adevărul doare, e ignorat. Se ascunde sub lozinci, sub promisiuni, sub tăceri comode.
Azi, ca și atunci, ni se livrează gândire prefabricată. Cine întreabă prea mult, e „agitator”. Cine critică, e „dușman”. Cine tace, primește funcții. Și-atunci, cu ce ne mirăm că trăim într-o țară unde nimic nu se schimbă, dar totul se degradează?
Ce-i mai trist e că nu mai avem Caragiale, dar avem mii de epigoni ai prostiei. Unii scriu cărți fără să le fi citit vreodată. Alții fac strategii naționale fără să știe definiția cuvântului „strategie”. Și toți, absolut toți, vorbesc în numele nostru.
Dar cel mai greu de suportat e tăcerea celor care știu. Cei care simt, înțeleg și gândesc, dar nu mai spun nimic. Pentru că au obosit. Pentru că au fost călcați pe suflet, dați la o parte și făcuți nebuni doar pentru că au avut curajul să spună că împăratul e gol.
Așa că nu, nu te mira că și peste alți 130 de ani se vor spune aceleași lucruri. Miră-te că nu facem nimic ACUM, când avem încă voce, încă libertate, încă conștiință. Cât o mai avem.
Caragiale nu moare. Pentru că prostia nu moare. Și atâta timp cât prostia respiră aer politic, Caragiale va trăi veșnic… în hohotul amar al celor care încă mai gândesc.
