Provocări și speranțe pentru sportul juvenil în România
SPORT. În România, sportul juvenil se confruntă cu o serie de provocări majore, iar părinții joacă un rol crucial în formarea viitoarelor generații de sportivi. Declarații precum „l-am dat ca să crească sănătos, nu pentru performanţă” și „la şcoală sportul e o glumă” reflectă realitatea dură a sistemului sportiv românesc, unde sănătatea copiilor și participarea la sport sunt adesea prioritizate în detrimentul performanței.
Statisticile arată o situație alarmantă: România se află pe ultimele locuri în Europa și în lume în ceea ce privește practicarea sportului. Părinții sunt conștienți de aceste cifre și observă impactul asupra sănătății naționale, evidențiat prin prevalența reclamelor la medicamente și produse farmaceutice.
Majoritatea părinților devin „sponsori” ai sportului, investind atât cât pot pentru a-și susține copiii în diverse discipline. De exemplu, la CS Dinamo, dintre cele 32 de sporturi disponibile, doar halterele și luptele beneficiază de gratuitate, în timp ce restul sporturilor necesită contribuții financiare considerabile pentru pregătire. Similar se întâmplă și în cadrul CSA Steaua, unde majoritatea abonamentelor lunare depășesc 150 de lei. Această realitate pune o presiune financiară pe familii, multe dintre ele fiind formate din părinți care au practicat sportul și care doresc să le ofere copiilor lor aceleași oportunități.
Cătălin Tănasie, un părinte pasionat de mountain bike, își împărtășește experiența: „Am dat pe ambii băieţi să facă sport, în primul rând pentru un mod de viaţă sănătos. Sportul te formează ca om și vin cu multe beneficii”. Costurile asociate cu sportul, în special pentru pregătirea de performanță, pot fi ridicate, dar părinții consideră că investiția este meritorie, având în vedere efectele pozitive asupra sănătății și dezvoltării personale a copiilor.
Însă problema nu este doar la nivelul cluburilor. Tănasie subliniază că sportul în școlile românești este insuficient: „Normal ar trebui mai multe ore de sport la şcoală. Toţi copiii şi-ar dori să aibă mai multe ore de sport.” La liceu, orele de educație fizică sunt adesea limitate, iar copiii ajung să își închirieze terenuri pentru a juca, ceea ce evidențiază o deficiență în sistemul educațional.
Mariaş Musteaţă, fost îndrăgostit de handbal, își povestește parcursul, menționând cum a dus sportul mai departe la fiul său, Alex, care a ajuns antrenor în Germania. El subliniază importanța sportului atât pentru sănătatea fizică, cât și pentru cea mentală a copiilor: „Orice părinte este obligat să-şi dea copilul la sport. Sportul înseamnă sănătate și dezvoltare personală”.
Musteaţă consideră că numărul orelor de educație fizică ar trebui mărit, iar echipele din licee reinstaurate, similar cu ceea ce se întâmpla în trecut. Această viziune reflectă un dor de normalitate și de valorificare a potențialului sportiv în rândul tinerilor.
În concluzie, viitorul sportului în România depinde într-o mare măsură de dedicarea părinților, dar și de reformele necesare în sistemul educațional și sportiv. Deși provocările sunt mari, angajamentul și implicarea comunității pot face o diferență semnificativă. Rămâne de văzut cât de mult pot „sponsorii” vieților viitorilor sportivi să își ducă planurile la îndeplinire și cum va evolua sportul românesc în anii ce vor urma.
