Să vezi prin ochii mei…
LOVE. Mi-am dorit mereu (poate prea mult mi-am dorit) să pot — măcar o zi — să te fac să vezi prin ochii mei.. Să simți cum e să fii eu… atunci când te privesc.Când fiecare zâmbet de-al tău mă liniștește și mă sfâșie deopotrivă. Nu doar iubirea, nu doar admirația, nu doar acel dor care apare chiar și când ești lângă mine. Ci și neliniștea. Nesiguranța. Teama.
Aș vrea să îți pot da, măcar pentru o clipă, trăirile mele. Emoțiile crude, nerostite. Pentru că dincolo de iubirea pe care o port, există și o frică apăsătoare: teama că te-aș putea pierde. Teama că am spus ceva greșit. Că n-am făcut ce trebuia. Sau mai grav… că nici măcar nu știu ce greșeală am făcut. Și asta doare cel mai tare — să simți că ai supărat fără să știi cum, când sau de ce.
Nu e o frică pe care o arăt. Nu e vizibilă în gesturi sau în cuvinte. Dar e acolo. În fiecare ezitare, în fiecare tăcere mai lungă, în fiecare mesaj citit și fără răspuns imediat. Nu pentru că nu am încredere în tine, ci pentru că mi-e teamă că eu nu sunt suficient. Că într-o zi, o să crezică meriți altceva. Sau pe altcineva…
Poate dacă ai simți și tu măcar pentru o zi cum e să trăiești cu acest ghem de emoții contradictorii în tine, ai înțelege. Ai înțelege cât de greu e să te întrebi zilnic dacă ai fost destul. Dacă ai contat. Dacă ai lăsat ceva în inima omului care te iubește. Și poate, în felul tău, ai începe să iubești altfel. Mai profund. Mai conștient. Poate chiar mai sincer.
Și da, poate ți-ai pune și tu întrebarea care mă bântuie pe mine: oare iubesc omul ăsta așa cum merită… sau doar cum cred eu că e suficient?
