Sărutul care îți schimbă pașii
LOVE. „Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi și ți-aș săruta talpa piciorului, nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea, de teamă să nu-mi strivești sărutul?” – Nichita Stănescu
O întrebare care pare simplă, dar care te lovește direct în suflet. Nichita Stănescu nu întreba despre iubire. El întreba despre sacralitate. Despre acea iubire atât de profundă, încât un gest mărunt capătă valoarea unei rugăciuni. Despre atingerea care nu vrea să posede, ci să se dăruiască total. Despre iubirea care nu se consumă, ci se așază în tine ca o amprentă.
Într-o lume în care suntem obișnuiți să căutăm validare în scroll-uri și confirmări rapide, mai știm să iubim până la pământ? Să ne plecăm în fața celuilalt cu o umilință care nu e slăbiciune, ci putere? Să spunem: „Îți sărut urma pașilor nu pentru că sunt mai prejos, ci pentru că vreau să-ți arăt cât de prețios e drumul tău prin viața mea.”
Și mai ales: am mai fi în stare, după un asemenea gest, să nu pășim cu grijă? Cu recunoștință? Cu teamă să nu stricăm ceva fragil și sfânt?
Pentru că nu mai știm ce să facem cu intensitatea. O evităm. Ne sperie vulnerabilitatea. Preferăm relații în care fiecare păstrează un colț al inimii încuiat. Să nu ne doară prea tare dacă celălalt pleacă. Dar, în realitate, doar o iubire pe deplin dăruită ne poate face să „schiopătăm de dor”, să tremurăm de teamă să nu stricăm un sărut.
Poate cel mai puternic semn al iubirii nu este declarația, ci schimbarea. Dacă după un sărut pe talpă ți-e frică să mai calci la fel… atunci iubirea ți-a schimbat mersul prin lume.
