Sculptorul – partea 12 –
LOVE. A doua zi se treziră și au început ziua în stilul obișnuit. Beau cafeaua, se priveau cu drag.
– Cât de mult te pot iubi, spuse el. Ești tot ce mi-am dorit în viața asta.
Cristina zâmbi. Se ridică și se așeză în brațele lui.
– Vezi ce darnică e marea? Îți dă întotdeauna ce are mai bun.
Se ridică brusc și o luă la fugă spre malul mării. Aruncă rochia de pe ea și se aruncă în mare. Înota cu o plăcere pe care o vezi doar la cei îndrăgostiți de mare.
– Sculptore! – auzi vocea lui George. Vino te rog puțin până la debarcader.
– Cobor acum, spuse el. Cum de ai venit azi? Era vorba că ne vedem mâine.
– M-a trimis domnul David cu o scrisoare la tine, de urgență. Doamna a murit aseară. A spus că trebuie neapărat să o citești.
– O scrisoare? – spuse sculptorul mirat. – Pentru mine? Interesant…
O luă și o puse în buzunar.
– Nu vii la o cafea, ca de obicei? Sau poate preferi un coniac, spuse sculptorul râzând.
– Nu pot, sunt foarte ocupat. Nici nu veneam dacă nu mă ruga domnul David.
– Ne vedem peste două zile, cum ne-am înțeles.
George se urcă înapoi în barcă și plecă. Sculptorul urcă încet spre casă.
Pe terasă, Cristina îl aștepta în halatul ei de mătase.
– Ce a vrut George? – întrebă ea. Nu trebuia să vină doar peste două zile.
– Ba da, răspunse el, dar a adus o scrisoare. Cică e de la David. A murit contesa.
– Hai să vedem ce scrie, spuse Cristina nerăbdătoare.
Sculptorul se așeză pe scaun, iar Cristina se așeză ca un copil în poala lui. Deschise plicul și, pe o hârtie foarte fină, cu un scris caligrafic, se așternea următorul text:
„Dragul meu,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că eu nu mai sunt. Am scris-o în ziua în care ai venit la noi și te-am văzut lângă statuie. Te-am chemat în casă cu gândul să îți spun personal tot ce vei citi aici. Dar a intervenit povestea cu statuia, intervenția lui David și nu am mai găsit putere să îți spun. Eram atât de fericită că ți-ai recuperat statuia, încât nu am vrut să îți umbresc bucuria.
Dar să încep cu începutul.
După cum știi, sunt dintr-o familie foarte bogată, care avea multe terenuri în zonă. Deși nu pot spune că eram urâtă, totuși până la 32 de ani nu m-am căsătorit. Nu pentru că nu aș fi avut ocazii, dar pur și simplu nu am simțit niciodată că m-ar atrage cineva atât de mult încât să îmi doresc acest lucru.
Până într-o zi… când l-am văzut pe el: Anatoli. Un tânăr frumos de 23 de ani, atletic, cu părul dat pe spate, aranjat întotdeauna. Vorbea respectuos și, deși provenea dintr-o familie modestă, avea o cultură vastă. Mi-a plăcut din prima clipă.
Repede am devenit prieteni, mai apoi iubiți. La nici un an mi-a cerut mâna. Am acceptat și a venit să mă ceară părinților mei. Deși nu foarte entuziasmați, datorită situației lui materiale precare, părinții mei au acceptat într-un final. La urma urmei, eram deja la o vârstă la care ar fi trebuit să am familia mea.
Am făcut nuntă mare. Totul părea desprins din povești. Anatoli era amabil, iubitor. După un an și jumătate a apărut David. Anatoli era toată ziua după el – îl plimba, îl legăna. Era lumina ochilor lui.
După un timp a murit tata. La câteva luni și mama. Am rămas noi cu toată averea. Bărbat fiind, i-am dat putere lui Anatoli să se ocupe de afacerile noastre. Eu îmi petreceam timpul cu prietenele și cu călătoriile. El chiar mă încuraja să plec, să văd lumea.
Când a mai crescut, l-am luat și pe David. Anatoli spunea de fiecare dată că afacerile nu se conduc singure și că va veni și el cu noi într-o zi, cu siguranță. Dar până atunci nu poate.
Poate te întrebi ce legătură au toate astea cu tine, dar te rog, mai ai puțină răbdare – ai să înțelegi imediat.
Mama ta lucra la noi de ceva timp. Era de o frumusețe rară și de un bun-simț ieșit din comun. Îmi era tare dragă și de multe ori o chemam la mine doar ca să povestim ca două prietene. Ea de fiecare dată spunea că nu are cum să mă considere ca prietenă, că nu era demnă de așa ceva. Orice făceam, nu voia să fie mai mult decât o angajată.
Îmi amintesc și acum… am plecat la Paris să văd niște proprietăți pe care le achiziționasem cu ceva timp în urmă. Am stat vreo lună și jumătate. David avea deja opt ani și adora Parisul.
Când m-am întors, am căutat-o pe mama ta. Voiam să îi povestesc ce frumos fusese. Am chemat-o de câteva ori, dar mă evita. Când am mers să o caut eu, nu a mai avut ce face și a venit spre mine. Privea în pământ, fără să se uite către mine.
– Ce e cu tine? – am întrebat. – De ce stai așa? De ce mă eviți?
Ea nu răspunse nimic… privea doar în pământ.
– Hai, răspunde, că deja mă enervezi! – am strigat eu. – Asta e deja lipsă de bun-simț. Totuși eu sunt cea care te plătește! – am spus fără să gândesc.
A izbucnit în plâns.
Mi-am dat seama ce am făcut, am mers repede spre ea și am luat-o în brațe.
– Iartă-mă… sunt o proastă. Nu trebuia să te reped. Dar nu înțeleg… și când nu înțeleg, așa sunt eu, impulsivă. Spune, te rog, ce e cu tine.
Și-a ridicat ochii ei frumoși către mine și a început să îmi povestească.
La trei zile după ce plecasem eu la Paris, Anatoli a venit foarte băut acasă. A intrat în casă și a poruncit să vină la el, că are să îi dea ceva de făcut. A urcat sus. La câteva minute a venit și mama ta. A urcat să îl întrebe de ce a fost chemată. Anatoli era în cameră. Când mama ta a intrat, fără niciun cuvânt a încuiat ușa și a… mă rog, a profitat de ea.
Am văzut negru în fața ochilor! Omul pe care îl iubeam ca ochii din cap a fost în stare de așa o mârșăvie!
Nu știam ce să fac. Am hotărât să mă calmez și să gândesc limpede. Anatoli era plecat trei zile, deci aveam timp suficient să iau o hotărâre.
Înainte să iasă, mama ta s-a întors către mine și a spus:
– Doamnă, eu de mâine plec. Am aflat că sunt și însărcinată… chiar dacă nu a fost dorit, eu vreau să îl țin. Sunt orfană de mică și nu am pe nimeni. Dacă Dumnezeu așa a vrut, am să îl cresc. Cât mai am două mâini și pot lucra, mă voi descurca. Și stați liniștită, nimeni nu va ști ce v-am spus dumneavoastră. Doar noi și Domnul știm ce s-a întâmplat. Nu voi avea niciodată nicio pretenție. Voi pleca dimineață.
– Nu pleci nicăieri! – am spus. – Cel care a făcut asta trebuie să plătească. Rămâi aici cu mine, te voi caza în camera de oaspeți. Vei mânca cu mine la masă și vom sta împreună până apare netrebnicul. Va plăti cu vârf și îndesat!
– Dar eu nu vreau, doamnă… tot ce vreau e să plec!
– Am spus că rămâi! Te rog, nu mă agita și mai tare. Ți-am spus demult că te consider ca pe o prietenă. Acum îți voi și demonstra.
Într-un final, mama ta a acceptat la rugămințile mele. Cele trei zile au trecut repede. Ne-am apropiat și mi-a povestit trecutul ei greu.
A venit și ziua în care Anatoli s-a întors acasă. A intrat, ca de obicei, în sufragerie cu figura zâmbitoare, m-a îmbrățișat și a zis:
– Bună, iubita mea! Te-ai întors? Doamne, cât mi-ai lipsit!
A dat să mă sărute și m-am tras.
– Ce ai? Ce e cu tine?
– Anatoli, trebuie să vorbim.
– Au, – zise el încă zâmbind – nu îmi place când îmi spui asta.
În acel moment o observă pe mama ta pe fotoliu.
– Ce caută asta aici? – spuse el nervos.
– ASTA e viitoarea mamă a copilului tău! – am urlat eu cu toată puterea. – Mai ai tupeu să și vorbești așa??? Credeai că nu aflu?
Anatoli căzu pe un fotoliu, ca secerat.
– A fost o greșeală, o greșeală, înțelegi? Nu am făcut niciodată așa ceva… eram beat, tu tot plecată, fata asta așa de frumoasă… Am regretat a doua zi imens. Dar răul era făcut… ai să mă părăsești, nu-i așa?
– Ai vrea tu, am zis. Nu scapi așa ușor! Mâine mergi la notar și insula, cu tot ce e pe ea, o donezi fetei. Renovezi casa, o faci să fie lux și ai grijă să se mute fata acolo. Te vei ocupa personal să aibă asigurat tot, pe toată perioada vieții. Afacerile mi le predai mie, iar tu vei fi un simplu angajat, cu salariu. Asta dacă mai vrei să stai în casa asta cu mine. Dacă nu, poți pleca și îți iau TOT! Alege.
Anatoli se ridică cu greu.
– Am înțeles. Mă ocup să fie totul în ordine – a spus și a ieșit.
Mă durea tare. Chiar dacă făcuse idioțenia aia, eu îl iubeam. Era al meu. Unica iubire din viața mea. Și chiar nu voiam să îl pierd. Dar trebuia să plătească pentru ce a făcut.
Așa ai apărut tu. Ai crescut cu mama ta pe insulă.
Când ai crescut și ai început să faci banii tăi, mama ta a venit și ne-a mulțumit. Ne-a spus că nu mai are nevoie de ajutor, că vă descurcați foarte bine și, din economiile făcute, poate duce o viață decentă.
Anatoli a venit și i-a spus, privind-o în ochi:
– Sper că m-ai iertat… regret și acum.
Mama ta a zâmbit:
– Te-am iertat demult. Răul s-a transformat în bine. Am un copil mare, un sprijin și o fericire. Trăiește liniștit. Ești iertat.
S-a întors și, înainte să iasă pe ușă, a spus:
– Eu nu voi mai veni pe aici. Cât trăiesc, te rog să nu spui nimic despre ce s-a întâmplat copilului meu. După… faceți cum credeți de cuviință.”
Sculptorul se opri din citit. Ochii i se umplură de lacrimi.
Mama… cât suferise în tăcere pentru el… MAMA…
– VA URMA –
