Sculptorul – partea 13 –
LOVE. Sculptorul se ridică de la masă. Își puse un pahar de vin și se așeză la loc. Cristina se așeză lângă el, în tăcere. Luă scrisoarea și continuă să citească:
„O vreme nu am mai auzit nimic de ea. Nu ne-am mai căutat deloc. Anii au trecut și pot spune cu toată rușinea că nici măcar nu ne mai gândeam la voi.
Anatoli era docil, nu îmi ieșea din cuvânt. După o vreme, pentru că deja pentru mine afacerile deveniseră obositoare, am hotărât că era timpul să îi redau puterea. La urma urmei, mama ta îl iertase și consideram că și el plătise pentru ceea ce făcuse. Totul revenise la normal.
Apoi, într-o zi, am aflat că mama ta a murit. Fără să spună niciun cuvânt, fără să ne ceară ajutorul. Erai deja mare, știam că te descurci. Anatoli s-a îmbătat crunt în acea zi. Nu îl văzusem niciodată așa. A venit acasă și repeta întruna: «Demonul ăla a omorât-o. La fel cum mi-a distrus și mie viața! Doar el e vinovat.»
A mers în cameră și s-a culcat îmbrăcat. Atunci am realizat un lucru care m-a durut imens: el de fapt o iubise pe mama ta. Și suferea. Groaznic… Nu am spus nimic. Din acea zi nu a mai repetat sau amintit nimic despre asta. Am crezut că fusese doar o urmă de regret, că eu exagerasem. Și nu m-am mai gândit la asta.
Până în ziua în care a fost acea întâmplare cu statuia. Când l-am văzut venind cu ea acasă, am simțit o durere în suflet. Se răzbunase pe tine. Îi vedeam satisfacția în ochi. De aceea m-am chiar bucurat când David m-a rugat să păstrăm statuia. «Ai s-o vezi în fiecare zi! Să te doară cum mă doare pe mine că nu am fost cu adevărat iubirea vieții tale», îmi urla sufletul. Știam că nu mă va refuza. Nu îndrăznea. Dar nu știam cât rău voi face.
A început să bea imens în fiecare zi. Nu îi mai păsa de amenințările mele că îl părăsesc, că îi iau afacerile din nou. Venea noaptea, trecea pe lângă statuie. Se oprea un minut, un minut când părea cel mai treaz din lume. Apoi mergea mai departe. Mergea în camera lui și se culca. Parcă un blestem nevăzut îl distrugea zi de zi.
Nu mai zâmbea, îmi răspundea formal. Voiam să găsesc o cale să mă scap de statuie. Dar, de dragul lui David, nu puteam face asta. David o iubea.
Într-o dimineață, Anatoli nu a mai venit ca de obicei la micul dejun. Am urcat la el în cameră. Eram foarte nervoasă. Când am intrat, l-am văzut întins pe pat. Îmbrăcat în hainele lui cele mai frumoase, parcă ar fi mers undeva important. Cu un zâmbet pe față, de parcă ceva l-ar fi făcut să se bucure din nou. Am înțeles imediat că plecase dintre noi. Dar o făcuse zâmbind, de parcă acele ultime clipe l-ar fi făcut cu adevărat fericit.
Uram statuia. Voiam să dispară. Căutam o soluție ca să nu îl afectez pe David. Și ai apărut tu. Te-am chemat în casă cu gândul să îți spun tot și apoi să vedem ce facem mai departe. Dar, din nou, parcă printr-o putere magică, statuia a schimbat cursul evenimentelor.
David a vrut să o ai și brusc am realizat că scăpasem de o grijă fără să îl afectez. Ai plecat fericit, el părea smuls de sub vraja statuii. Totul părea că se aranjează de la sine.
Și așa a și fost. Am început să îți scriu scrisoarea atunci. Am completat în fiecare zi la ea ce simțeam. Acum, ajunsă la capăt, după ce am vorbit și cu David, am hotărât să îți las ție conacul, domeniile și afacerile din oraș. El dorea demult să se mute la Paris și știu că doar boala mea l-a ținut aici.
Nu am vrut însă să vândă și să ajungă totul pe mâna unor străini. El a fost total de acord cu mine Consider că ești din familia noastră și că ești îndreptățit să primești și tu ceva din avere. David are mai mult decât ar avea nevoie la Paris și nici el nu consideră că ar mai dori să stea aici.
Ai salariile angajaților care se ocupă de conac puse într-un cont pentru următorii 20 de ani. Vor intra lunar în contul lor banii . De aceea te rog să îi ții. Restul de detalii ți le va da David când veți merge la notar. Te rog să ai grijă de tot și, mai ales, de tine.
Contesa”
Sculptorul lăsă scrisoarea jos. Avea nevoie de o clipă de reflecție… Privind spre scările terasei, văzu cu uimire că la intrare stătea David.
— Am așteptat să termini, spuse el. Cred că avem de discutat. Vreau să respect dorința mamei ca să pot pleca liniștit.
— Vino, vino, spuse sculptorul.
— Vă aduc ceva? întrebă Cristina.
— Adu un pahar, spuse sculptorul. Cred că vom avea nevoie de un pahar de vin pentru discuția ce urmează.
David luă loc pe scaun.
– VA URMA –
